Archivio dell'autore: admin

La casa editrice REDIVIVA presente a BOOKCITY Milano 21-24 novembre 2013

 

La presentazione della casa editrice Rediviva nell’ambito di Bookcity Milano si terrà venerdì 22 novembre 2013, alle ore 14.00 presso l’Acquario Civico di Milano.

Nel programma: presentazione del catalogo dei libri pubblicati presso Rediviva Edizioni; presentazione libri: Il villaggio senza madri (2012), Per chi crescono le rose (2013) della scrittrice Ingrid Beatrice Coman.

Interverranno: Ingrid B. Coman, Raffaele Taddeo.
Lettura testi: Cesare Ungaro e Fernando Villa.

Saranno presenti da parte della casa editrice: Daniela Nenciulescu, Ana Comino, Davide Arrigoni, Maria Floarea Pop, Sabrina M. Arpini, Violeta Popescu.

La presentazione della casa editrice si inserisce nel programma SCRITTI DALLA CITTÀ MONDO, evento promosso per BookCity del Tavolo di Lavoro Comunicazione ed Eventi Culturali dell’ambito del FORUM CITTÀ MONDO al quale partecipa tra le altre realtà associative dalla Lombardia anche il Centro Culturale Italo-Romeno.

Forum Città Mondo si è affermato come luogo di partecipazione attiva di oltre 600 associazioni rappresentative delle numerose comunità internazionali presenti sul territorio. Il Forum è un importante ambito di condivisione di idee, progetti e proposte per lo sviluppo di politiche culturali ed economiche. Il Tavolo di Lavoro Comunicazione ed Eventi Culturali impegnato ad organizzare l’evento Scritti dalla Città Mondo si occupa della valorizzazione e dell’organizzazione delle moltissime attività che le comunità svolgono nel campo della produzione culturale.

Rediviva Edizioni nasce nel 2012 a Milano da un’iniziativa di un gruppo di scrittori, giornalisti, critici e sociologi, con l’intento di dare voce a scrittori, italiani e non, che abbiano qualcosa di buono, di profondamente umano, da portare in dono, con lo scopo di promuovere e incoraggiare l’incontro tra culture, la condivisione, l’arricchimento reciproco. La casa editrice è lo sbocco naturale dei cinque anni di attività del Centro Culturale Italo-Romeno di Milano, associazione nata nel 2008 con l’intento di promuovere la cultura romena in Italia e di creare un legame culturale e spirituale tra i due popoli.

Nel periodo 2012-2013 presso la Rediviva Edizioni sono stati pubblicati i libri Lisoanca di Doina Ruști, In assenza del padre di Stelian Ţurlea (tradotti della scrittrice Ingrid B. Coman), il romanzo Per chi crescono le rose (Pentru cine cresc trandafirii), il volume di racconti Il villaggio senza madri (Satul fără mămici), 2012, della stessa scrittrice Ingrid Beatrice Coman, il libro di poesia 150 grammi di poesia d’amore (150 de grame de poezie de dragoste) di Viorel Boldiş e l’Annuario Culturale: Repere culturale românești în Peninsulă (Annuario del Centro Culturale Italo-Romeno di Milano), 2012, a cura di Violeta P. Popescu, il catalogo d’arte Così puri, così corrotti dell’artista Daniela Nenciulescu, il volume di poesia bilingue Supplemento di esistenza di Spiridon Popescu (cura e traduzione di Mirela Tingire).

Bookcity Milano è un’iniziativa voluta dal Comune di Milano e dal Comitato Promotore (Fondazione Rizzoli “Corriere della Sera”, Fondazione Giangiacomo Feltrinelli, Fondazione Arnoldo e Alberto Mondadori, Scuola per Librai Umberto e Elisabetta Mauri), a cui si sono affiancati la Camera di Commercio di Milano e l’AIE (Associazione Italiana Editori), in collaborazione con l’AIB (Associazione Italiana Biblioteche) e l’ALI (Associazione Librai Italiani). Si articola in una manifestazione di tre giorni (più uno dedicato alle scuole), durante i quali vengono promossi incontri, presentazioni, dialoghi, letture ad alta voce, mostre, spettacoli, seminari sulle nuove pratiche di lettura (a partire da libri antichi fino a quelli attuali), dalle raccolte e biblioteche storiche pubbliche e private, dalle pratiche della lettura come evento individuale, ma anche collettivo.
Sono previsti durante il festival oltre 600 eventi in diversi spazi della città; ci saranno diversi progetti speciali tra cui BookCity per le scuole, che coinvolge 940 classi di 200 scuole proponendo laboratori di editoria, ebook, booktrailer e attività di redazione. E sono previsti incontri importanti come quelli di lettura/terapia negli ospedali milanesi e i percorsi di lettura e scrittura nelle carceri milanesi.

Vi aspettiamo!

L’Acquario Civico di Milano è raggiungibile con la MM2 fermata Lanza. Con le linee di superficie: 3-4-7-12-14-45-57-61.

Per info:infoculturaromena@gmail.com
www.redivivaedizioni.com
www.culturaromena.it

Servizio Reti e Cooperazione Culturale Settore Valorizzazione Patrimonio Artistico e
Sviluppo Servizi D.C. Cultura Comune di Milano , Piazza Duomo, 14 – 20121 Milano
tel. +39 02.884.63633 –mail: c.reticoopculturale@comune.milano.it

Serata culturale a Milano: La casa editrice Rediviva Edizioni vi invita alla presentazione dei suoi primi libri

 

Il Centro Culturale Italo-Romeno di Milano ha il piacere e l’onore di invitarvi sabato, 24 novembre, alle ore 17:45 alla presentazione dei primi libri della casa editrice Rediviva Edizioni, nata da pochi mesi, ma già impegnata a portare alla luce i primi libri delle sue collane.

Il Centro Culturale intende condividere con i suoi amici di vecchia e nuova data, in un ambiente intimo e accogliente, i libri ancora freschi di stampa, nonché i lavori che vedranno la luce nei prossimi mesi.

Nel programma della serata:

Presentazione libri:

L’annuario del Centro Culturale Italo-Romeno (Repere culturale românești în Peninsulă, 208 pagine), un vero e proprio concentrato degli scambi culturali sotto ogni aspetto tra le due nazioni, che avremo il piacere di regalare a chi ci farà l’onore di partecipare alla serata, così da renderlo un dono in tutti i sensi.

La stessa sera verrà presentato anche il primo volume di narrativa, una raccolta bilingue di racconti firmata da Ingrid Beatrice Coman. Dedicato agli orfani bianchi della Romania, il libro dal titolo Il villaggio senza madri (Satul fără mămici, 160 pagine, prezzo euro 10,00) inaugura una collana originale di narrativa, «Ti racconto il mondo», che si propone di mettere la letteratura al servizio della consapevolezza e della solidarietà umana.

  • Seguirà un concerto di musica classica eseguito dai violinisti Giacomo Murra e Alberico Giussani dell’Accademia Europea di Musica di Erba, diretta da Stefan Coles.
  • Rimarrà aperta durante l’evento la mostra di icone sul vetro dalla Transilvania dell’artista Teodora Rosca.

L’evento gode del patrocinio del Consolato Generale di Romania a Milano e il suo eccellente rappresentante, Dott. George Bologan, console generale, ci onorerà con la sua presenza.

I libri della casa casa editrice Rediviva si trovano presso la Biblioteca romena.

Seguirà un rinfresco con dolci e vino romeno. Sponsor: MilcovMarket SRL Ingresso libero.

La serata si svolgerà il 24 novembre 2012, ore 17.45,
presso la Biblioteca Romena di Milano, via Trebbia 33.
MM gialla, fermata Porta Romana.

Informazioni e prenotazioni: infoculturaromena@gmail.com    cell.: 3407638880

Repere culturale româneşti în Italia/ de Ziarul de duminică

 

Centrul Cultural Italo-Român din Milano, asociaţie născută în 2008 cu scopul de a promova cultura română în Italia şi de a crea o legătură culturală şi sufletească între cele două popoare, a înfiinţat anul trecut Editura Rediviva, cu scopul de a face cunoscută literatura română în Italia. Una dintre primele cărţi publicate a fost acest Anuar *). O carte care, cum scrie Micaela Ghiţescu, preşedintele Fundaţiei Culturale Memoria, în cuvântul înainte, apare astăzi când e timpul punţilor, punţi care poartă denumiri diferite, devenite titluri ale diferitelor părţi ale volumului.

Interferenţe culturale italo-române de-a lungul veacurilor cuprinde texte despre Petru Cercel, Romolo Gessi şi Ramiro Ortiz. Prezenţe culturale şi artistice româneşti cuprinde texte despre Marinel Ştefănescu – 35 de ani de balet, coregrafie şi pictură, artista Daniela Nenciulescu, balerinul Gheorghe Iancu, muzicianul Roman Vlad. În partea numită Comunitate sunt texte despre Badea Cârţan în conştiinţa contemporanilor, prezenţa constantă românească la Premiul Internaţional de Poezie de la Triuggio, învăţarea corectă a limbilor italiană şi română, scene din viaţa culturală a Episcopiei orotodoxe a Italiei. Partea numită Societate cuprinde texte despre probleme de actualitate: românii la a doua generaţie, cazurile Nikolas Grasso şi Vlad Scolari, imaginea românilor în Italia la cinci ani după “cazul Mailat”, România celor de peste hotare, cultura devenită passepartout al integrării. In memoriam cuprinde portrete Marco Cugno, Camilian Demetrescu şi Rosa del Conte. Mai mult de 50 de pagini alocă Anuarul părţii intitulate Literatura şi drumul spre casă, cu introducere semnată de Ingrid Beatrice Coman, intitulată “Cărţile, pietre albe pe drumul spre casă”. Diversitatea acestei părţi este uimitoare: “O vorbă bună”, de părintele Nicolae Steinhardt; “Simplu elogiu al cărţii”, de Ioana Pârvulescu; “Carlo Goldoni în eseistica românească”, de Smaranda Bratu Elian; “Medalion Bujor Nedelcovici”, de Ingrid Beatrice Coman; “Interviu cu Doina Ruşti”, de Lorena Lupu; “Prefaţa la In absenţa tatălui” de Stelian Ţurlea, de Dan C. Mihăilescu; “Literatura zilelor noastre”, de Raffaele Taddeo. Anuarul se încheie cu trei fragmente de proză semnată Doina Ruşti, Viorel Boldiş şi Ingrid Beatrice Coman şi cinci de poezie – Ana Blandiana, Grigore Vieru, Vasile Voiculescu, Viorel Boldiş şi Eugenia Bulat.

“Reînnodarea, în anii de după căderea comunismului, a raporturilor culturale a devenit o provocare pentru contemporani, provocare căreia Anuarul datorat Centrului Cultural Italo-Român şi colaboratorilor săi îi face astăzi faţă cu strălucire şi demnitate”. Micaela Ghiţescu.

*) Repere culturale româneşti în Peninsulă, Annuario del Centro Culturale Italo Romeno, Editura Rediviva

Il villaggio senza madri. Storie di una Romania che emigra

 

Ringraziamo il centro culturale italo-romeno di Milano per averci inviato un libro così prezioso, capace di tradurre in storie di vita reale quelli che troppo spesso sono solo numeri. Dietro ogni numero c’è una persona, una madre che parte in cerca di lavoro e un bambino che resta ad attenderla. Questo fenomeno ha ricadute notevoli nei paesi di partenza, in questo caso la Romania, che si trova così ad affrontare problemi sociali. E ne ha in quelli di arrivo, in questo caso la nostra Italia, che senza il sacrificio, mai riconosciuto, di queste donne si troverebbe ad affrontare disagi sociali enormi, specie nel settore della cura alle persone e dell’assistenza. Onore al merito alla casa editrice Rediviva per aver pubblicato un testo così significativo.

la redazione di «East Journal»

M-ul nu putea coborî pe hârtie, lângă celelalte litere, pentru că-l avealegat de suflet cu o promisiune de neîncălcat

La m non poteva scendere sulla carta, di fianco alle altre lettere, perché ce l’aveva legata al cuore come una promessa inviolabile […, da quando la mamma, in partenza, gli aveva detto, n.d.r.] «Conserva una lettera per me – m, come mamma – e quando tornerò, la scriveremo insieme dove vorrai tu»

Satul fără mămici. Il villaggio senza madri (ed. Rediviva) è l’ultimo libro di Ingrid Beatrice Coman, scrittrice romena che adotta l’italiano come lingua della narrazione da quando, a ventitré anni, si è trasferita in Italia. Erano gli inizi degli anni Novanta e l’emigrazione romena in Italia era ancora un fenomeno circoscritto[i]. Oggi che i romeni in Italia sono la comunità straniera prevalente e hanno sfondato il milione di residenti[ii], Ingrid scrive un testo bilingue, che alterna i racconti in romeno alla loro traduzione. Una raccolta dedicata agli italiani e ai migranti al tempo stesso, e forse anche a chi non è ancora partito e l’italiano proprio non lo conosce.

Ingrid ha sempre raccontato storie di “gente comune, anonimi eroi di una guerra quotidiana da vincere o da perdere in silenzio” [iii], ma questa volta si tratta delle storie di dieci bambini, e la loro guerra è sopravvivere all’assenza dei genitori, emigrati per lavoro in un paese straniero. “Children left behind sono stati definiti, e in Romania sono circa 350,000. Ma i numeri non dicono il dolore, la sofferenza, l’attesa.

Sembra che non siamo più capaci, senza una storia ben raccontata, di provare empatia e compassione – nel suo significato originario di “soffrire insieme”. E allora Ingrid ce ne propone addirittura dieci, di storie, che ci trasmettano la realtà delle cose, che smuovano le emozioni e non solo la ragione, e che al tempo stesso ci mostrino nel loro ripetersi che non si tratta del problema di una persona sola, ma di una ferita unica nella contemporaneità di tutto un popolo. Sono dieci storie che non finiscono, perché altre migliaia aspettano di essere raccontare. “Io ho fatto il primo passo nel loro silenzio. Invito altre penne a fare il secondo, e poi il terzo, finché tutte le voci rimaste ancora inascoltate non trovino il cuore giusto che le accolga”, scrive la Coman.

Ogni storia è raccontata tramite un escamotage, un oggetto o un simbolo che attraversa il singolo racconto e ne trasmette l’amarezza: i gioielli dati in pegno, la lettera m per mamma, il latte che non c’è, carezze rifiutate perché sono “promesse che non puoi mantenere”, il maiale Ghita. Sono racconti strazianti, perché straziante è la realtà. Eppure un messaggio positivo attraversa tutto il libro, lega il primo racconto con l’ultimo, l’idea che ci sia un filo invisibile che tiene insieme tutte le persone di una famiglia, che “unisce i loro cuori con una precisione d’artista”, un “filo invisibile (che) può allungarsi all’infinito senza rompersi o sfilacciarsi“.

Fonte:
http://www.eastjournal.net/kultura-il-villaggio-senza-madri-storie-di-una-romania-che-emigra/24712

Ingrid Beatrice Coman: «Pegno per mamme»

 

È stato recentemente pubblicato il volume bilingue Satul fără mămici / Il villaggio senza madri (Milano, Rediviva Edizioni, 2012) di Ingrid Beatrice Coman, un libro che da voce a «dieci bambini che avevano qualcosa da dire. Dieci storie che chiedevano di essere raccontate. Io non ho fatto molto – afferma l’autrice nella prefazione. Mi sono soltanto messa in ascolto, in rispettoso silenzio, in quei momenti sacri della giornata in cui tutto tace, tutto dorme, e allora si può sentire, appena sussurrata, la voce nascosta e misteriosa di chi non parla mai, ma manda fuori nel mondo le vibrazioni del proprio cuore, affinché qualcuno possa raccoglierle e raccontarle. Ho pensato: se la voce di questi bambini mi è arrivata al cuore, sul filo sottile che ci lega tutti insieme, non posso lasciarla svanire nel nulla. Questa volta l’ho raccolta io. L’ho fatto con gratitudine e meraviglia, ma anche con fatica, perché il loro dolore così timido e spaurito ti accartoccia la mente, come un giornale scaduto, lasciandoti solo il cuore per poter sentire. Loro non chiedono nulla e non giudicano nessuno. Aspettano. Una lettera, un treno, una telefonata. Un segno, insomma, che il mondo in cui si sono visti scaraventare non li abbia del tutto dimenticati. Io ho fatto il primo passo nel loro silenzio. Invito altre penne a fare il secondo, e poi il terzo, finché tutte le voci rimaste ancora inascoltate non trovino il cuore giusto che le accolga».

Pegno per mamme

Ti ricordi, mamma, era ottobre pure allora, il giorno in cui hai attraversato la soglia, con passo frettoloso e furtivo, come un ladro maldestro che sguscia fuori di nascosto dalla casa di un estraneo.

Non hai voltato la testa per salutarmi un’ultima volta, ma nel contorno morbido del tuo profilo ho intravisto le ciglia sbattere frenetiche e fare di tutto per ricacciare indietro il pianto, e ho capito che quella lacrima non pianta era per me.

Poi sei sparita fuori dalla porta, mentre la cintura del tuo cappotto rimaneva indietro, la coda di un animale spaventato che si dimena da una parte e dall’altra, come per salutare.

«Buon viaggio» ti ho detto piano, talmente piano che nemmeno io ho sentito la mia voce. Le mie labbra, benché abituate a dire ogni bazzecola senza ritegno, non trovavano la forza di pronunciare a voce alta quelle due parole così semplici, eppure più ferme in gola di una caramella filacciosa. Odiavo già la parola strada, ai miei occhi era un serpente gigantesco e ignoto pronto a inghiottire uno dopo l’altro i tuoi passi e trascinarli lontano.

La porta si è richiusa sul suono che mi sarebbe rimasto per sempre impresso nell’animo e che avrei riconosciuto tra mille: il suono di mamma-con-valigia che parte. Come un topolino in trappola, ti agitavi imbarazzata tra scuse e spiegazioni e alla fine ci hai rinunciato, perché la tua voce non ti seguiva più in quella favola improvvisata per bambini lasciati indietro e l’ultimo passo l’hai fatto in silenzio.

Per un attimo quel silenzio nuovo, dal sapore sconosciuto, ci ha uniti e tenuti al caldo meglio di una coperta di lana nel bel mezzo dell’inverno. Io sapevo che tu sapevi, e tu sapevi che io sapevo, e questo ci bastava.

Poi ti sei allontanata, e quando non ho più distinto il rumore dei tuoi passi sulle scale, ho capito che la coperta calda del tuo silenzio sarebbe rimasta a lungo la mia unica compagna. Avevi addosso un profumo di arance, te l’aveva regalato la nonna due giorni prima, e la sua scia è rimasta nell’aria per molto tempo.

Ho allargato le narici per respirarlo meglio e imprimerlo nella memoria; ho pensato che forse un giorno sarei venuto a cercarti e allora avrei potuto seguire le tracce di quella fragranza amara, come le briciole di Pollicino. E non ho aperto bocca, perché tu mi hai detto quelle parole che mi tenevano stretto in una camicia di forza: sei un uomo, figlio mio, devi essere forte, coraggioso e saggio.

Non sapevo molto bene cosa significassero, ma era chiaro che non dovevo piangere.
Che cos’è un saggio, avrei voluto chiederti, e cosa c’entra con me? Gli anziani del villaggio sono saggi. Il nonno era saggio, e un giorno l’hanno portato fuori dalla casa in una scatola di legno e da allora non l’ho più visto. Se saggio significa vecchio, allora forse devo ammassare tanti anni dentro la mia età, una decina per ognuno dei miei, e allora 6 diventerebbero 60 e mi tornerebbero i conti.

«Dov’è andata la mamma?» ho chiesto, infine, alla nonna, e lei mi ha detto, senza alzare lo sguardo dai suoi ferri da calza arrugginiti:

«È andata a lavorare, figliolo».

A lavorare? Perché, la mamma non lavora anche a casa? mi sono detto nella mia testa.

«Dove?»

«Da qualche parte, all’estero…»

«È lontano l’estero, nonna?» ho chiesto ancora, con un filo di voce.

«Lontano, figliolo…» mi ha risposto, e ho sentito che le stava venendo nella voce il tremolio di chi sta per piangere e un pensiero cupo le attraversava il volto come una mosca fastidiosa e invisibile.
Non ho osato domandare altro, non volevo far arrabbiare la nonna, ma avevo colto, qua e là, masticati in sordina agli angoli della casa, discorsi su sacrifici e bisogni e una vita migliore e soldi, che suonavano come una lingua straniera per me.

La parola soldi, soprattutto, ritornava in ogni frase, sembrava un ritornello noioso trasmesso all’infinito dai canali di una vecchia radio.

Non ho capito molto di quel pasticcio di parole spigolose e sconosciute, ma ho intuito che, in un modo o nell’altro, quel paese lontano e impietoso mi portava via la mamma e ci dava, ogni tanto, soldi in cambio e continuavo a chiedermi chi avrà mai fatto quel baratto mostruoso senza dirmi niente.

Sapevo cosa significasse un pegno dai tempi in cui, tenendomi per mano, mi portavi con te a cedere i tuoi gioielli ogni volta che i soldi finivano – prima il giro di perle false, poi gli orecchini, e alla fine anche la fede – in quello sgabuzzino buio dove un vecchio mezzo cieco, le mani pelose e avide simili a due pantegane affamate, prendeva tutto e, ridacchiando, posava sul banco pochi spiccioli.

«È troppo poco, signor Costache… » cercavi di rabbonirlo, ma lui era irremovibile, lo sguardo arcigno, pronto a riprendersi anche quel poco.

Com’era triste la sua bottega, piena di oggetti appartenuti alla povera gente, carichi dell’odore della loro impotenza e disperazione.

Non lascerò mai nulla in questo bugigattolo, mi ripetevo, nascondendomi dietro al tuo cappotto, per paura che l’uomo dalla faccia stropicciata d’avidità mi vedesse e trasformasse anche me in un pugno di denaro arrugginito.

Solo dopo che te ne sei andata mi sono accorto che esistono banchi del pegno anche per mamme. Ti immaginavo, dimenticata su uno scaffale chissà dove, lo quel tuo sguardo dolce e paziente, mentre un altro Costache, altrettanto brutto e avido, contava, nella sua lingua straniera, quanti soldi valevi.

Da allora ho iniziato a mettere da parte il soldino che la nonna mi dava per comprare una pagnotta o un croissant; come una caramella rubata, lo infilavo in una tasca cucita e nascosta nel farsetto della giacca di scuola, in attesa che diventasse abbastanza panciuta per scucirla. Quel soldo era un biscotto dato a un cagnolino malato, nella speranza che un giorno potesse guarire e seguirti.
Già, perché era questo il mio sogno nel taschino: un cagnolino zoppo che non riusciva ancora a camminare.

Tutt’oggi mi chiedo quanti soldini mi servirebbero, infilati l’uno dopo l’altro, come le collane delle zingare a fondovalle, per pagare all’estero il vecchio del pegno, affinché mi restituisca la mamma.
Da quando te ne sei andata, l’autunno è passato tre volte dal giardino. La nonna è un po’ più sciancata e silenziosa, anche se ora ha in testa un fazzoletto nuovo e ai piedi babbucce più calde.
Noi ora stiamo bene, mamma, sai, abbiamo fuoco nella stufa e pane sul tavolo e vestiti buoni e a volte persino una confezione di cioccolato.

Sono successe un mucchio di cose da quando sei andata via.

Questa primavera la notte prima di Pasqua, è nato un vitellino, nero e vellutato. Ho sentito la mucca gridare e sono uscito fuori in cortile con la nonna, proprio mentre il muso umido si staccava dal corpo insanguinato della madre. Io volevo chiamarlo Principe Azzurro, perché aveva una stella bianca sulla fronte, ma la nonna diceva che era un nome troppo lungo, così l’ha chiamato Nero.
Ho anche preso il primo premio, come piace a te, e la maestra mi ha cinto il capo con una corona di pino, pungendomi tutto, mentre la nonna rideva di me, dicendo che sembravo Gesù Cristo.

Quest’autunno è morto il signor Costache, il vecchio del pegno; l’hanno sotterrato in un giorno di pioggia e nessuno è andato al suo funerale.

Guarda, è di nuovo ottobre, come quando te ne sei andata. Fuori piove piano e il vento imbratta i vetri con acqua e foglie strappate agli alberi. Mi sono messo il pigiama con i gabbiani, il tuo preferito, anche se ormai mi sta stretto e mi spuntano fuori le caviglie.

Mi cola un po’ il naso, perché ho corso sotto la pioggia e ho preso il raffreddore. Vorrei pulirmi con la manica, come ai tempi in cui ero piccolo e tu mi rimproveravi – non sta bene, figliolo – ma le mie maniche sono troppo corte e non riesco.

Ti prego, mamma, posso ridarti indietro la sagg… sang… ehm… quella cosa per vecchi moribondi?
Vorrei piangere stasera, piano, senza farmi sentire dalla nonna, come le notti in cui avevo la febbre e tu correvi a coccolarmi.

Non voglio più essere un uomo.

Mi manca essere ancora un bambino.

Tu puoi essere ancora, per una volta soltanto, mamma?

Fonte: http://www.orizzonticulturali.it/it_interventi_Ingrid-Beatrice-Coman.html

In uscita: Il villaggio senza madri, Ingrid B Coman edizione bilingue

Per chi è interessato: Il libro si trova in vendita (Euro: 10 00) presso la Biblioteca romena di Milano (oppure scriveteci una e-mail col indirizzo postale per la spedizione infoculturaromena@gmail.com)

Recensione: Dott.ssa Diana Pavel Cassese

Il villaggio senza madri (Ingrid Beatrice Coman) – UN LIBRO LEZIONE DI VITA (casa editrice Rediviva Edizioni, Milano, 2012)

Proprio in questi tempi in cui si parla molto di bimbi contesi, figli sottratti al padre e portati via dalle mamme nei loro paesi d’origine, esce questa commovente raccolta bilingue di racconti, firmata da Ingrid B. Coman, che ci offre mille spunti di riflessione, con una costruzione narrativa molto interessante: l’autrice si fa portavoce di dieci bambini, dunque ci offre dieci storie non disparate ma che comunicano fra di loro come nel principio dei vasi comunicanti, basate su una dualità: il vizio e la virtù. Si parte, si abbandona per soddisfare dei vizi ma è un viaggio che nasce virtù, è una solitudine che genera nel bambino un risveglio mentale, una preparazione (“Un giocatolo per gente sola”: la morte del nonno, dopo la morte del padre trova Magda preparata), che rende i legami più forti, che spinge il bambino rimasto solo ad una maturazione precoce, ad una crescita in fretta. Il bambino conosce suoi limiti.

Sono dei racconti che arrivato dritto al cuore, toccanti come la fiaba che ci ha accompagnato durante l’infanzia, “La piccola fiammiferaia”, con un filo conduttore: il topos casa che diventa un’Itaca triste, dove Ulisse – un vero anti-eroe – è rappresentato dalla mamma, dove non ci sono vincitori e né vinti, dove Penelope è il bimbo abbandonato, in una eterna attesa che cerca di fare (di ri-costruire) la mamma, come Penelope la sua tela, i colori del viso, l’esuberanza del carattere (la mamma di Catalin in “Se il latte finisce”), i suoi odori (torna la metafora del profumo – “Pegno per mamme” e “La matita rossa”), la sua camminata, le ultime sue parole: “sei un uomo, figlio mio, devi essere forte, coraggioso e saggio”(“Pegno per mamme”). L’autrice vuol indurre lettore ad uno stato di concentrazione, si arriva ad un catarsi. Non cerca di dare consigli agli adulti, ci dice solo di accennare raccontando certe cose che esistono e che fanno pensare. La memoria dei dolori si trasforma in lezione di vita, comportamenti da non imitare.

Nei dieci racconti sono riportate emozioni vari vissute dai bambini: da vedere l’impatto con il negozio di pegni, l’allontanamento improvviso della mamma, a volte anche del papà (come nei racconti “Non toccarmi” o “Un mondo perfetto”), la separazione dei genitori (il caso dei genitori di Irina in “Non toccarmi”), la morte dei parenti stretti (“Un giocatolo per gente sola”) etc. – tutti dei momenti faticosi da affrontare per un “piccolino” così si spiega il senso di responsabilità degli adulti a cui si appella l’autrice nell’avvertimento iniziale: “Dieci. Dieci bambini che avevano qualcosa da dire (…) Io non ho fatto molto. Mi sono soltanto messa in ascolto. (…) Io ho fatto il primo passo nel loro silenzio. Invito altre penne a fare il secondo, e poi il terzo, finché tutte le voci rimaste ancora inascoltate non trovino il cuore giusto che le accolga”. Molto bella è la delicatezza dell’autrice che nasconde nelle parole: “Mi sono soltanto messa il ascolto, in rispettoso silenzio, in quei momenti sacri della giornata in cui tutto tace (…) e allora si può sentire, appena sussurrata, la voce nascosta e misteriosa di chi non parla mai, ma manda fuori nel mondo le vibrazioni del proprio cuore, affinché qualcuno possa raccoglierle e raccontarle”. È molto interessante questa visione sul ruolo dello scrittore: è di raccogliere le vibrazioni del cuore, di tradurle in scrittura, di raccontare le vibrazioni del cuore. Questa raccolta di racconti diventa una specie di diario sapienziale con ruolo di attirare verso la buona sorte e di schiacciare le difficoltà.

I tristi simboli dell’altrove sono “quelle terre straniere” (p. 107), “quella fortuna lontana, ricorsa da tutti coloro che se ne andavano” (“Non toccarmi” p. 88). Interessante è che nella mente del bimbo abbandonato non esiste mai una patria d’adozione ma c’è sempre “quella terra lontana”.

Gli elementi che compongono il mondo della sofferenza dell’attesa e dell’abbandono, sono: il telefonino diventato negli occhi del bimbo abbandonato “un giocattolo per gente sola” (p.131), “treno nemico” o il “treno buio e ostile” (“Non toccarmi”), “la telefonata dall’estero” e i genitori che diventano “solo voci metalliche al telefono” o ancora (in “Un giocatolo per gente sola” p.124) “il filo attorcigliato del telefono sul corridoio”, i bisogni che cacciano “la gente dalle loro case” (“Perché i maiali non muoiono di vecchiaia” p. 109), “gli occhi persi dietro a un pullman che non ferma mai nel nostro villaggio” (“Perché i maiali non muoiono di vecchiaia”), “iI pulmino bianco pieno di ragazze malinconiche” (“Un giocatolo per gente sola”), l’odore “estraneo di inchiostro misto a petrolio, di cui anche i vestiti (della mamma) e i capelli erano intrisi” (“Non toccarmi”), la mano sudata e tremante (“Non toccarmi”), la bimba che chiede “con un filo di voce” alla mamma “Te ne vai ? (…) Stanotte?” (“Non toccarmi”), il signore che bussa alla parta del piccolo Catalin in “Se il latte finisce” e che “aveva capito che era arrivato in un momento di bivio (…)e che stavolta non sarebbe andato via a mani vuote.”, “la preghiera infilata di nascosto sotto la candela in cucina” dall’eroina di dieci anni in “Un giocatolo per gente sola”, o la malinconia che “penetra nelle ossa (del bambino) notte dopo notte come un reumatismo precoce” (“Una marachella per la mamma”), o la solitudine che “ti siede accanto sul terrazzo, come un cane affamato, nelle sere in cui la malinconia sembra schiacciarti il cuore contro il costato” (“Un mondo perfetto”), il postino che nella mente del bimbo Marius si tiene per sé le lettere della mamma (“Una marachella per la mamma”). La voce della mamma rimane sempre impresa nella mente del bambino: “aveva una voce che li trafiggeva il costato inchiodandolo come una farfalla in un insettario e confondendo i suoi pensieri come un vento d’autunno mescola le foglie”. (“Se il latte finisce”) Quasi sempre la mamma è perfetta: e bella e sa cantare (come la mamma di Catalin in “Se il latte finisce”: “era così bella che Catalin….”), ha un profumo unico al mondo (“il suo profumo di lavanda secca”) e il suo profilo si ricomporre da piccoli gesti: “la guancia sulla spalla quand’era stanco e lei lo prendeva in braccio”, “la mano sulla fronte quando aveva la febbre”.

  • C’è un motivo ricorrente nel libro, la strada che diventa una metafora del destino. Abbiamo nel nostro destino una fatalità. L’abbandono, la mamma che “tradisce” il bimbo e parte è come una fatalità: “E la sorte aveva fatto salire sua madre su un pulmino bianco pieno di ragazze malinconiche, una mattina di settembre” (“Un giocatolo per gente sola” p. 128) o ancora nel racconto “Se il latte finisce”: Catalin “sentiva che tutto quello che era successo dopo- era scaturito da quella tazzina di latte caldo che una sera di tardo autunno sua madre non era riuscita a mettergli tra le mani. Ci sono cose nella vita che cambiano il tuo destino con la loro semplice assenza.” (p. 70).

  • Carpe diem è un altro motivo del libro: “Poco tempo dopo, quella megera sdentata le aveva portato via anche il nonno. (…) Una cosa però aveva appreso Magda da quelle partenze improvvise: che devi gioire di ogni attimo, che ogni respiro potrebbe essere l’ultimo, che non devi mai lasciare una storia non raccontata (e torniamo alla missione dello scrittore) o una parola buona non proferita per il giorno dopo”(p. 127). Col racconto “Una marachella per la mamma”, capiamo meglio la difficile gestione delle regole nell’ambito famigliare quando mancano i punti di riferimento come mamma o il papà. E per questo che Marius, il protagonista di “Una marachella per la mamma” è un bimbo vivace, dispettoso: “Le aveva prese da sua nonna, le aveva prese da suo nonno, la maestra l’aveva sgridato e l’aveva buttato fuori dalla classe, e, infine, il postino l’aveva schivato come un cane rabbioso (…) che l’ultima volta gli aveva morso il polso della mano fino a fargli uscire il sangue e gli aveva fatto cadere la borsa con dentro le lettere”(p. 138). Tensioni e conflittualità negative (tra Liliana e la famiglia della Sonia, matusa searbada sufleteste din in “La matita rossa”, tra Marius e i nonni in “Una marachella per mamma”) spesso nascono proprio dall’assenza della genitorialità e dall’incomprensione dei sostituti (nonna in “Pegno per mamme”, nono in “Se il latte finisce”, la zia Sonia e “la donna massiccia e burbera” in “La matita rossa”) e soprattutto dall’incapacità di saper riconoscere alcuni elementi di questi alfabeti relazioni.

  • Con il racconto “Un giocatolo per gente sola”, tramite la protagonista Magda, abbiamo il rapporto del bambino col Sacro e la morte: “Esisterà anche un Dio dei bambini? E, se esiste, avrà mai tempo anche per i bambini rimasti soli, a casa? Magda no lo sapeva e per ora si limitava a rivolgersi all’unico volto noto, trasformato e adattato alla sagoma del suo cuore, tanto da assomigliare a suo padre quando l’aveva baciata per l’ultima volta sulla fronte prima di recarsi al lavoro, e la sua strada aveva incrociato la strada del treno merci delle otto”(p.125)

  • La morte è vista come gioco, proprio come nella poesia del poeta romeno Tudor Arghezi (1880-1967), “De-a v-ati ascuns” (Nascondino): “Magda non conosceva ancora le sillabe profonde (…) della parola morte(…). Solo più tardi aveva capito (…)che la morte non era un gioco da qui puoi fermarti e prendere una pausa, ma una sorta di nascondino dove la gente resta nascosta per sempre”. (p.126)

T. Arghezi: “Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Asa este jocul. / Il joci in doi, in trei, /Il joci in cate cati vrei. / Arde-l-ar focul.” (“De-a v-ati ascuns”)

La bellezza della scrittura

Se nell’altro libro di Ingrid Coman, Tè al samovar, lo style era asciutto, obbiettivo, qui il testo è ricco di meravigliose comparazioni che diventano veri lavoretti da artigiano, tanti simboli e tanti motivi ricorrenti (la strada, la casa, il motivo carpe diem – “Un giocatolo per gente sola”): il negoziante del negozio di pegni ha “le mani pelose e avide simili a due pantegane affamate”, il dolore “accartoccia la mente come un giornale scaduto” (“Pegno per mamme”), “l’assenza di sua madre era scesa nella sua vita come una nuvola densa e soffocante”, “un brivido che si alzava dalle viscere della terra e le si piantava nella pancia come un coltello” o “solo uno scarabocchiare senza senso come se ci fosse passato sopra un esercito di lumache bavose.” (“La matita rossa”), o ancora nel racconto “L’alfabeto sdentato”: “la luce (…) disegnava sulla parete della scuola (…) il profilo di un ragazzino testardo e di un pennino gravido di una lettera misteriosa, come un sigillo sacro su una preghiera non detta”. Molto bella è la metafora del tempo che scorre, la percezione del tempo che passa nella mente del bambino; il punto di riferimento per lui è il giorno dell’abbandono: “Da quando te ne sei andata, l’autunno è passato tre volte dal giardino” (“Pegno per mamme”) o ancora in “La matita rossa”: “Quanto tempo era passato da allora. (…) Molti, (…) pensò, ricordando quella fila di segni tracciati con il carbone sul muro dietro la casa, una linea per ogni giorno, finché il carbone le si era consumato tra le dita e aveva perso il conto”.

Le emozioni date dal distacco improvviso s’intrecciano sempre con il Leitmotiv del silenzio: la mamma di Irina, la protagonista di “Non toccarmi”, si allontana in una notte “piena di silenzi gravidi di parole non dette e di lacrime non piante” o in “Pegno per mamme”: “ti agitavi imbarazzata tra scuse e spiegazioni e alla fine ci hai rinunciato, perché la tua voce non ti seguiva più in quella favola improvvisata per bambini lasciati indietro e l’ultimo passo l’hai fatto in silenzio. Per un attimo quel silenzio nuovo, dal sapore sconosciuto, ci ha uniti e tenuti al caldo meglio di una coperta di lana nel bel mezzo dell’inverno” e più in là aggiunge: “ho capito che la coperta calda del tuo silenzio sarebbe rimasta a lungo la mia unica compagna”, o nel racconto “La matita rossa”:l’assenza di sua madre le era scesa nella vita come una nuvola densa e soffocante e attorno a lei era cresciuto un muro di opprimente silenzio, che si trasformava in bisbigli ogni volta che si allontanava.”), la metafora ricorrente del profumo: (“Pegno per mamme”: “Avevi addosso un profumo di arance (…) e la sua scia è rimasta nell’aria per molto tempo. Ho allargato le narici per respirarlo meglio e imprimerlo nella memoria; ho pensato che forse un giorno sarei venuto a cercarti e allora avrei potuto seguire le tracce di quella fragranza amara, come le briciole di Pollicino. ”, nel racconto “La matita rossa”: “A pochi giorni dalla sua partenza, quel vuoto profumato, che sapeva ancora di lavanda e vestiti di mamma, era stato riempito, dalla sera alla mattina, da una donna massiccia e burbera.”) o nel racconto “L’alfabeto sdentato” al piccolo scolaro Florin il profumo della maestra Maricica “gli conficcava un sapore amaro in bocca”. Nell’ultimo racconto molto suggestiva è la condizione precaria delle tre formiche sole, ed è molto bella la metafora del formicaio, simbolo dell’unione, lì si sta meglio che in nessuna parte, si sta meglio quando si sta uniti.

Il bimbo abbandonato ha sviluppato un istinto di conservazione, di autodifesa, un riflesso negativo del sospetto, un complesso del sospetto, di qui i rapporti conflittuali degli orfani bianchi di Ingrid Coman con gli altri: vedi i rapporti difficili tra Liliana e la famiglia della zia Sonia in “La matita rossa”, Marius che cagna il postino in “Una marachella per mamma” o Irina in “Non toccarmi” che rifiuta ogni gesto affettuoso. Praticamente il minimondo si costruisce ad hoc una corazza per far fronte al dolore (“Ma nessuno doveva toccarla e in breve tempo avevano imparato tutti la lezione, sapevano che potevano ottenere tutto da quella bambina strana (…) a patto che (…) non la baciassero nemmeno nel giorno del suo compleanno e soprattutto che non osassero a toccarle il viso”) e al peso della solitudine: “Irina (…) di colpo comprese (…) quanto solitario fosse stato il suo cammino”. Sempre in “Non toccarmi” abbiamo la dignità del bambino e l’amore dei nonni ritrovati sostituti improvvisati dei genitori: “Irina non aveva pianto, non si era lamentata, ed era scivolata senza batter ciglio nei nuovi vestiti della sua nuova vita di bambina con la mamma partita all’estero”.

Perché i maiali non muoiono di vecchiaia” e “Non toccarmi” costruiti intorno al tema dell’amore per gli animali (il maiale Ghita e il cagnolino di Irina) che allieva la sofferenza della mancanza del papà (il caso di Daniel) o della mamma (il caso di Irina, la protagonista di “Non toccarmi”): “sapessi quanto mi piacerebbe scambiare due parole con papà” sussurra Daniel al suo maiale, Ghita. Con “Perché i maiali non muoiono di vecchiaia”, così come con il racconto “Un giocatolo per gente sola”, capiamo che la forza dei bambini e la loro sensibilità è molto segnata dalla religiosità. Magda, la protagonista di “Un giocatolo per gente sola”, con la sua serenità davanti alla morte di suo padre e del nonno, diventa quasi “il bambino metafisico” che ci insegna che l’unica possibilità di regolare il nostro equilibrio interiore, spirituale, è stare insieme, ci insegna che cosa deve essere ritoccato nell’animo delle famiglie moderne: la mancanza della comunicazione, la mancanza dell’amore (così dobbiamo capire anche quel filo rosso di colore che unisce i membri della famiglia nei disegni di Liliana -“La matita rossa”).

Il villaggio senza madri è un libro scritto in punta di piedi che tratta un tema sensibile e delicato, l’abbandono del figlio per necessità, per esigenze materiali al confine con la sopravvivenza. È un libro che colpisce, che lascia segni, così come l’abbandono lascia segni nel cuore e nella mente del bimbo abbandonato: “Florin aveva sentito un groppo in gola e aveva stretto forte il penino nel pugno, sbattendo le palpebre per non piangere. Era arrivata l’ora di quel viaggio lungo, che temeva più del buio in cantina.” (“L’alfabeto sdentato”) o nel racconto “Non mi toccare”: “Quando si era svegliata (Irina) sua madre non si vedeva da nessuna parte e lei seppe che aveva attraversato durante la notte un confine sconosciuto e che niente sarebbe stato più come prima”. L’ultimo racconto (con la lettera dell’eroina Lisa ai suoi genitori partiti anche loro per lavoro), come suggerisce anche il titolo, “Un mondo perfetto”, è incoraggiante, è un segno di speranza; il finale è luminoso, ottimista: la demolizione della famiglia (con l’allontanamento di uno o più membri) non è per forza una demolizione psichica, il viaggio non è più un viaggio distruttivo è crescita: “Avevi ragione, mamma, penso che i tuoi abbracci a metà mi hanno resa più forte”. Con questo libro, Ingrid Coman si mette al servizio del bambino, diventa la sua portavoce, entra nella mente e nel cuore del bambino per capirlo, per tradurci quello che sente, quello che vuole davvero, quello che è davvero importante per lui. E quello che dobbiamo fare noi tutti. È UN LIBRO CHE CI PROPONE UNA LEZIONE DI VITA.

Editura Rediviva din Milano îşi lansează primele volume/ de Ziarul de duminică

 

Centrul Cultural Italo-Român şi Editura Rediviva au lansat, la 24 noiembrie 2012, la Biblioteca Română din Milano, în prezenţa consulului general al României la Milano, George Bologan, primele volume în limbile română şi italiană apărute în luna octombrie: Repere culturale româneşti în Peninsulă (Annuario Culturale, 208 pagini) şi volumul de povestiri Satul fără mămici (Il villaggio senza madri, 160 pagini) al scriitoarei Ingrid B. Coman.

Repere culturale româneşti în Peninsulă, este coordonat de redacţia site-ului www.CulturaRomena.it, fiind primul Anuar al Centrului Cultural Italo-Român din Milano. Volumul este adresat comunităţii româneşti din Italia, publicului cititor italian, dar şi celor de Acasă, cărora le face cunoscut că, în Italia, viaţa culturală românească devine tot mai prezentă şi mai cunoscută de opinia culturală italiană. Latinitatea şi raporturile vechi culturale ale României cu Italia încă de la începutul Evului mediu, sunt elemente care călăuzesc şi astăzi relaţiile între cele două popoare. Volumul de faţă doreşte să fie o oglindă a acestor raporturi actuale, dinamizate mult de o comunitate românească în continuă creştere în Peninsulă. Aproape 30 de autori: istorici, lingvişti, sociologi, documentarişti în diferite domenii, jurnalişti, scriitori şi poeţi sunt semnatarii primului număr al Anuarului Cultural, între care îi regăsim pe scriitorii Micaela Ghiţescu, Marta Petreu, Bujor Nedelcovici, prof. Smaranda Bratu Elian, Valentina Negriţescu, Doina Ruşti, iar de partea italiană: Marco Baratto, Antonio Ricci, Raffaele Taddeo. Partea de literatură şi poezie aduce în prim plan şi scriitori români care trăiesc în Italia: Ingrid B Coman, poetul Viorel Boldiş sau Eugenia Bulat, poetă din Basarabia.

Anuarul, publicat în o mie de exemplare, a fost un proiect sprijinit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, şi va fi distribuit gratis tuturor participanţilor la serată şi în rândul comunităţii româneşti din Italia.

Cartea pe care o avem în faţa ochilor este un dar. Un dar făcut nouă, celor din ţară, de către voi care călcaţi astăzi pe urmele strămoşilor noştri şi vieţuiţi pe meleagurile lor. Cu toate ispitele care vă ademenesc şi vă înconjoară acolo, şi poate cu amintirile nefaste din ţara pe care aţi părăsit-o pentru că nu o mai simţeaţi a voastră, aţi ştiut, prin această carte, să ne daţi de ştire că, pornind la drum, în sărăcăcioasele voastre bagaje de bejenie, aţi luat cu voi povara “dureros de dulce” a dorului. Regimul comunist a pus capăt – vremelnic, însă vremelnicia a durat o jumătate de secol, aproape cât o viaţă de om – frumoaselor tradiţii ţesute între cele două ţări, tradiţii pe care generaţiile care aveau să vină nu le-au cunoscut, sau le-au cunoscut doar parţial.

Reînnodarea, în anii de după căderea comunismului, a acestor raporturi culturale a devenit o provocare pentru contemporani, provocare căreia Anuarul datorat Centrului Cultural Italo-Român şi colaboratorilor săi îi face astăzi faţă cu strălucire şi demnitate.Din prefaţa Anuarului scrisă de Micaela Ghiţescu, scriitoare şi redactor-şef al publicaţiei “Memoria”.

Satul fără mămici al doilea volum al editurii, lansat în limbile română şi italiană, priveşte prin prismă literară efectele emigraţiei asupra copiilor rămaşi acasă, cu părinţi aflaţi la muncă în străinătate. Volumul apreciatei scriitoare Ingrid B. Coman, este un semnal al dramei sufleteşti pe care o traversează copiii rămaşi fără ocrotirea părinţilor. Cartea poate fi cumpărată la preţul de 10 euro, urmând ca o parte din fondurile obţinute să fie destinate proiectelor pentru sprijinirea copiilor aflaţi în dificultate. “Zece copii care aveau ceva de spus. Zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti”. (Ingrid B. Coman)

Într-un interviu acordat revistei “Actualitatea” din Italia autoarea răspundea unei întrebări despre izvorul de inspiraţiei a cărţii: Realitatea, crudă şi neiertătoare. Poveştile care din când în când apar pe prima pagină în ziare sau fac obiectul unor ştiri grăbite de telejurnal, între o reclamă şi alta. Familii destrămate de nevoi, copii frânţi pe dinăuntru.
Copii întrerup
ţi, îmi vine să spun, parafrazând celebrul film despre fete întrerupte. Însă hotărârea mea s-a materializat în seara unei prezentări de carte la Milano, când Silvia Dumitrache a venit la mine şi mi-a vorbit, pentru prima oară, despre proporţiile reale ale acestui fenomen. În seara aceea cred că s-a aruncat prima sămânţă”.

Fonte:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/editura-rediviva-din-milano-isi-lanseaza-primele-volume-de-ziarul-de-duminica-10372800

 

“Repere culturale româneşti în Peninsulă” – O piatră la temelia unui edificiu multicultural

 

Lansarea volumului la Biblioteca românească din Milano, sâmbătă 24 noiembrie 2012.

De la stânga la dreapta: George Gabriel Bologan, consul general, Consulatul General al României la Milano, Ingrid B. Coman, directoarea editurii Rediviva, Violeta P. Popescu – Centrul Cultural Italo Român.

Repere culturale româneşti în Peninsulă – O piatră la temelia unui edificiu multicultural

Felicitări şi mulţumiri se cuvin deopotrivă Centrului Cultural Italo-Român din Milano pentru iniţiativa şi munca intensă desfăşurată de colectivul redacţional pentru a realiza volumul Repere culturale româneşti în peninsulă, în care au fost adunate cu meticulozitate dovezi şi exemple concrete de figuri şi experienţe comune româno-italiene.

Volumul constituie o contribuţie importantă la promovarea adevăratelor valori reprezentative, prin individuarea acelor figuri şi acelor momente care au contribuit efectiv la realizarea unor punţi de legătură semnificative între cele două popoare. Totodată, această primă ediţie a Anuarului vine într-un moment oportun, să aducă comunităţii româneşti din Italia o necesară echilibrare între cerinţele de integrare şi cele de regăsire a identităţii naţionale. Este o invitaţie la cunoaştere şi stimă reciprocă, un îndemn de a înfrunta noile transformări ale Europei şi de a contribui împreună la realizarea unui dialog intercultural.

Anuarul, realizat în condiţii grafice deosebite, a fost lansat sâmbătă, 24 noiembrie 2012, la Biblioteca Română din Milano, în prezenţa unui numeros public şi se adresează comunităţii româneşti din Italia, publicului cititor italian dar şi celor din ţară, cărora le face cunoscute eforturile de a menţine şi a promova în Italia cultura românească.

Cartea pe care o avem în faţa ochilor este un dar. Un dar făcut nouă, celor din ţară, de către voi care călcaţi astăzi pe urmele strămoşilor noştri (căci „de la Rîm ne tragem”…) şi vieţuiţi pe meleagurile lor. Cu toate ispitele care vă ademenesc şi vă înconjoară acolo, şi poate cu amintirile nefaste din ţara pe care aţi părăsit-o pentru că nu o mai simţeaţi a voastră, aţi ştiut, prin această carte, să ne daţi de ştire că, pornind la drum, în sărăcăcioasele voastre bagaje de bejenie, aţi luat cu voi povara „dureros de dulce” a dorului.

Iată esenţa, rădăcina acestei cărţi: ne-aţi dăruit dorul vostru care, pe drumul de întoarcere, s-a întâlnit cu dorul nostru de voi, cei din depărtare”.

Din prefaţa Anuarului scrisă de Micaela Ghiţescu,

scriitoare şi redactor-şef al publicaţiei “Memoria”.

Fie ca lucrarea să fie de bun augur şi pentru Editura Rediviva, care a “spart gheaţa” în acest fel, lansându-se în activitatea editorială, să-şi poată duce la îndeplinire planurile ambiţioase pe care şi le-a propus!

Florentina Niţă – Brescia

Ingrid Beatrice Coman și “Satul fără mămici”

 

“Eu spun că până la urmă copiii noștri vor înțelege. Dar noi să nu obosim niciodată să le spunem, iar și iar, cât de mult îi iubim”.
Ingrid Beatrice Coman este o scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă și teatru, precum și nenumărate nuvele şi articole în reviste şi antologii, este una din vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenţia şi interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice. Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani – Orasul lalelelor), merge pe firul istoriei sovietice, însoţindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar – Ceai la samovar), ne oferă o emoţionantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose – Pentru cine cresc trandafirii), până la a construi o adevărată metaforă a societăţii moderne aflată pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo – Doisprezece plus un inger).

Povestiți-ne despre proiectul cărții:
Zece. Zece copii care aveau ceva de spus. Zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti. Mi-am spus: dacă vocea acestor copii mi-a ajuns la inimă, pe firul subţire care ne leagă pe toţi unii de alţii, n-o pot lăsa să se risipească. De data aceasta am cules-o eu. Am făcut-o cu recunoştinţă şi uimire, dar şi cu mare trudă, pentru că durerea lor atât de timidă şi speriată îţi mototoleşte mintea ca pe un ziar expirat, lăsându-ţi doar inima ca să poţi simţi.

Ei nu cer nimic şi nu judecă pe nimeni. Aşteaptă. O scrisoare, un tren, un telefon. Un semn, ceva, că lumea în care s-au trezit aruncaţi nu i-a uitat cu totul. Eu am făcut primul pas în tăcerea lor. Invit alte stilouri să-l facă pe al doilea, şi apoi al treilea, până când toate vocile rămase încă neascultate nu vor gasi o inimă care să le primească. Dorința mea a fost tocmai aceasta, de a face primul pas. Am ascultat tot felul de povești, am vorbit cu oamenii, am citit despre destinele atâtor familii, însă când am abordat subiectul cu alți scriitori mi-am dat seama că nu se știa mai nimic în rândul lor. Și atunci mi-am propus să scriu eu primele rânduri, lăsând deschis mai departe drumul celor care vor vrea să-și pună pana în slujba aceleiași cauze. Pentru că ceea ce ne trebuie este să cunoaștem, să rostim, să nu uităm.

Care a fost izvorul de inspirație a cărții?
Realitatea, crudă și neiertătoare. Poveștile care din când în când apar pe prima pagină în ziare sau fac obiectul unor știri grăbite de telejurnal, între o reclamă și alta. Familii destrămate de nevoi, copii frânți pe dinăuntru.

Copii întrerupți, îmi vine să spun, parafrazând celebrul film despre fete întrerupte. Însă hotărârea mea s-a materializat în seara unei prezentări de carte la Milano, când Silvia Dumitrache a venit la mine și mi-a vorbit, pentru prima oară, despre proporțiile reale ale acestui fenomen. În seara aceea cred că s-a aruncat prima sămânță.

Care este punctul dumneavoastră de vedere, în legătură cu așa-zisul caz social, înregistrat în România, al sinuciderilor în rândul copiilor rămași în România?
Este sfâșietor și nu numai pentru familiile respective. Este o înfrângere pentru noi toți. De fiecare dată când un copil moare noi toți am pierdut o bătălie. Pierdem câte una în fiecare zi, în fiecare colț al lumii. Și trebuie să înțelegem că un copil care ajunge la gestul disperat al sinuciderii, de fapt nu moare în clipa când își curmă viața, ci a murit puțin câte puțin în tot timpul dinainte. Noi, părinții, avem o mare forță pe care o putem folosi și pentru a crea și pentru a distruge. Le dăm viața dar le-o putem și lua. Și există multe feluri de a lua viața. Lipsa de iubire este cel mai necruțător.

Și totuși departe de mine gândul de a judeca. Nimeni nu știe cu adevărat ce trece prin carnea și sufletul unei mame care se vede nevoită să-și lase în urmă copilul. E ușor să judeci din afară. Cine-i fără păcat, să arunce prima piatră, îmi vine să spun.

Și de două mii de ani încoace nimeni nu cuteză să arunce prima piatră. Deci nu avem voie sa condamnăm pe nimeni. Și daca totuși vrem să arătăm cu orice preț pe cineva cu degetul, poate că ar trebui să ne punem întrebarea ce fel de stat am construit, dacă nu reușește să-și hrănească proprii cetățeni și îi împinge la decizii dureroase și pâine amară printre străini? Așa că dacă vrem să dăm vina pe cineva, vina e a noastră, a tuturor.

Proiecte de viitor?
Să pot fi mereu alături de copilul meu, pe care am învățat să-l prețuiesc și mai mult citind și scriind despre destinele atâtor copii nefericiți. Să am forța să îmi pun mereu scrisul în slujba unei cauze bune. Să cresc și eu, în înțelegere și în compasiune, împreună cu oamenii despre care scriu.

Un mesaj pentru românii din Diaspora?!
Cine s-a văzut nevoit să plece de acasă cunoaște foarte bine gustul pâinii de prin străini. Așa cum știe că o dată ce ai lăsat în urmă pământul pe care te-ai născut, picioarele tale nu vor mai păsi niciodată pe tărâm sigur. Pământul din străini poate fi, uneori, înșelător și alunecos. Și după o vreme nici pământul de acasă parcă nu te mai cunoaște. Am întâlnit mulți oameni (și eu fac parte dintre ei) care mi-au mărturisit că la un moment dat se simțeau mai străini în țară decât în străinătate. Există, probabil, în drumul fiecaruia un “point of no return” dincolo de care totul se schimbă, totul se transformă. Dorul din sufletul emigrantului, melancolia aceea fără nume care parcă ne mușcă din coșul pieptului de fiecare când pomenim cuvântul casă, este prețul plătit pentru curajul de a-și căuta soarta departe.

Există și un aspect bun al acestui lucru, la care însă se ajunge după mai mulți ani de pelegrinare între două case și niciuna: vine o vreme când cuvintele acestea își pierd din consistență, se topesc în misterul general al vieții omenești, și atunci ne dăm seama că, de fapt, casa nu mai e nicăieri în altă parte decât în sufletul nostru. E o mare eliberare. Și revelația unui mare adevăr: că suntem locuitorii pământului, împărtășind același destin nesigur al unei lumi în permanentă schimbare. Acolo unde suntem noi, acolo e casa. Așa că prietenii noștri din diasporă să fie împăcați: viața ne pune în față exact lecțiile pe care trebuie să le învățăm. Fiii lor vor fi cetățeni ai lumii, liberi în trup și în cuget, și asta ne-o vor datora, în parte, și nouă, celor care am îndrăznit să privim dincolo de orizont.

“Satul fără mămici”, povestiri de Ingrid Coman

 

Sâmbătă, 24 noiembrie, Editura Rediviva din Milano a lansat volumul de povestiri bilingv Satul fără mămici/Il villaggio senza madri. Autoarea cărţii este scriitorea Ingrid Beatrice Coman.

Tot atunci, editura a lansat şi volumul Repere culturale româneşti în Peninsulă (Annuario Culturale), în care semnează 30 de oameni de cultură români.

“Creionul roşu”- povestea unei fetiţe lăsată în grija mătuşii de către părinţii plecaţi în străinătate

Satul fără mămici este o culegere de 10 povestiri şi reprezintă o frescă a dramei prin care trec copiii abandonaţi în România de către părinţii plecaţi la muncă în Italia.

Am întrebat-o pe Ingrid Coman cum i-a venit ideea cărţii: «Volumul Satul fără mămici este un prim pas într-o lume delicata şi plină de suferinţă mută, şi anume cea a copiilor rămaşi în urmă, într-o lume în care părinţii sunt din ce în ce mai înghesuiti de nevoi si obligaţi la sacrificii de neînchipuit ca să-şi menţină propriile familii pe linia de plutire a supravieţuirii.

Cartea nu caută vinovaţi şi nu judecă. Se limitează la a aprinde o lumină acolo unde oamenii sunt lăsaţi în umbră, astfel încât să putem cu toţii vedea mai bine. Fiecare din cei zece copii încearca aşa cum poate el mai bine să priceapă ceva din lumea celor mari, care de multe ori este, pentru el, golită de sensuri. Fiecare dintre ei îşi oblojeşte rănile dorului cum poate. Fiecare dintre ei este o întrebare arzătoare nu numai pentru părinţi, ci şi în general pentru sistemul care a permis ca familiile să se destrame ca să poată supravieţui. De aceea ei devin, până la urmă, copiii tuturor. Citindu-i, sper să avem cu toţii mai multă compasiune, nu numai pentru ei, ci şi pentru părinţii care au trebuit să plătească un preţ atât de mare pentru pâinea cea de toate zilele».

Cartea costă 10 euro şi o parte din veniturile obţinute din vânzare va fi donată copiilor.

Manifestarea a inclus un concert de muzică clasică şi o expoziţie de icoane transilvănene pe sticlă.

Scrisoarea unui copil către mama lui, plecată la muncă “prin străinătăţi”

Născută în 1971, Ingrid Beatrice Coman a venit în Italia la 23 de ani. A frecventat cursurile şcolii Holden din Torino şi a publicat în limba italiană 4 cărţi. Autoarea spune că cele zece povestiri i-au cerut “să fie aşternute pe hârtie”, aşa că a “trimis în lume freamătul inimii” acestor copii, cu “speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti.”

Cu volumul Satul fără mămici, Editura Rediviva inaugurează colecţia de proză “Ti racconto il mondo”, colecţie originală ce îşi propune să sensibilizeze cititorii prin intermediul literaturii, o literatură aflată în slujba solidarităţii umane.

Editura Rediviva este înfiinţată de Centrul Cultural Italo Român din Milano şi a luat naştere “ca o continuare firească a celor cinci ani de eforturi continue pentru aducerea la lumină a culturii româneşti în orice formă artistică. Echipa editorială îşi propune, printre altele, scopul nobil dar şi complex de a promova literatura română în Italia”. Coordonatoarea editurii este scriitoarea Ingrid Beatrice Coman, iar Maria Florea Pop şi Violeta Popescu sunt consilieri editoriali.

Fonte: http://gazetaromaneasca.com/observator/36-comunitate/4771-qsatul-fr-mmiciq-povestiri-de-ingrid-coman.html

 

Satul fără mămici, noul volum al scriitoarei Ingrid Beatrice Coman‏

 

Sămbătă 24 noiembrie 2012, editura Redivva din cadrul Centrului Cultural Italo Român din Milano a lansat primele sale volume: Repere Culturale Românești în Peninsulă și volumul de povestiri Satul fătă mămici al cunoscutei și apreciatei scriitoare Ingrid B. Coman.

Satul fără mămici (Il villaggio senza madri, 160 pagini) apărut în limbile română și italiană, este primul volum care surprinde din punct de vedere literar drama sufletească a copiiilor din România, rămași acasă în așteptarea părinților plecați la muncă în străinatate. O problemă sensibilă și delicată își face loc între argumentele care reprezintă poate una din consecințele cele mai tragice ale emigrației românești de dupa 1990: drama copiilor rămași singuri acasă.

Impresionată și marcată sufletește de poveștile atâtor mame nevoite să ia calea “străinătății”, Ingrid Coman așterne pe hârtie nu cuvinte ci lacrimi, lacrimi multe și ascunse, care stau să cadă din colțul ochilor celor care nu înțeleg de cei ce mari i-au decizii pe care ei ni nu pot să le înțeleagă: (…) Zece. Zece copii care aveau ceva de spus. Zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti (Ingrid Coman, din prefața cărții)

Satul fără mămici, este primul volum publicat în limba română al scriitoarei Ingrid B. Coman, stabilită după 1990 în Italia, actualmente trăind în Malta.Între volumele publicate: La città dei tulipani (Oraşul lalelelor, 2005), Non spegnete la luce (Nu stingeţi lumina, 2008), Tè al samovar (Ceai la samovar, Torino, Editura Harmattan, 2008), Per chi crescono le rose (Pentru cine cresc trandafirii, Uroboros, 2010).

O parte din fondurile obtinute din vanzarea cartii vor fi destinate unor proiecte sociale pentru ajutorarea copiiilor aflati in dificultate.

Pentru cei intresati sa procure volumul pot scrie pe adresa:
redivivaedizioni@gmail.com

Cartea se poate gasi si la sediul Bibliotecii din Milano.
infoculturaromena@gmail.com

Fonte: http://www.romeninitalia.com/2012/11/satul-fara-mamici-noul-volum-al.html

A apărut – “Repere culturale românești în Italia” publicația Centrului Cultural Italo-Român din Milano

 

Apariția volumului în limbile română și italiană se constituie într-o premieră, întrucât la cinci ani de la fondarea sa, Centrul Cultural Italo-Român din Milano tipărește în cadrul propriei edituri un volum adresat comunității românești din Italia dar și celor de Acasă, cărora le face cunoscut că în Italia, viața culturală românească devine tot mai prezentă și mai cunoscută de opinia culturală italiană.

Latinitatea și raporturile vechi culturale ala României cu Italia încă de la începutul Evului mediu sunt elemente care călăuzesc și astăzi relațiile între cele două popoare. Volumul de față dorește să fie o oglindă a acestor raporturi actuale, dinamizate mult de o comunitate românească în continuă creștere în Peninsulă, cu deja o a doua generație de tineri români care se nasc și studiază în această țară.

Aproape 30 de autori: istorici, lingviști, sociologi, documentariști în diferite domenii, jurnaliști, scriitori și poeți sunt semnatarii acestui prin număr al Anuarului Cultural. Menționăm nume precum: Micaela Ghițescu, președinta Fundației Memoria, autoare a unui emoționant Cuvânt înainte, scriitoarea Marta Petreu, prof. Smaranda Brau Elian, prof. Adrian Niculescu, Doina Ruști, iar de partea italiană: Marco Baratto, Sabrina M. Arpini, Raffaele Taddeo, cunoscători și susținători ai culturii românești în Italia. Partea de literatură și poezie aduce în prim plan și scriitori români care trăiesc în Italia: Ingrid B Coman care este și director al editurii Rediviva, poetul Viorel Boldiș sau Eugenia Bulat, poetă din Basarabia.

Un capitol aparte este dedicat unor mari personalități de origine română care trăiesc în Peninsulă de aproape patru decenii: coregraful Marinel Ștefănescu, balerinul Gheorghe Iancu, artista Daniela Nenciulescu.

Volumul a apărut cu sprijnul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României, în urma concursului lansat de acesta in luna ianuarie 2012, concurs adresat tuturor asociațiilor românești din diaspora.

Redăm câteva pasaje din Cuvântul înainte semnat de Micaela Ghițescu, care a onorat cu scrisul și gândurile dumneai: „Cartea pe care o avem în faţa ochilor este un dar. Un dar făcut nouă, celor din ţară, de către voi care călcaţi astăzi pe urmele strămoşilor noştri (căci „de la Rîm ne tragem”…) şi vieţuiţi pe meleagurile lor. Cu toate ispitele care vă ademenesc şi vă înconjoară acolo, şi poate cu amintirile nefaste din ţara pe care aţi părăsit-o pentru că nu o mai simţeaţi a voastră, aţi ştiut, prin această carte, să ne daţi de ştire că, pornind la drum, în sărăcăcioasele voastre bagaje de bejenie, aţi luat cu voi povara „dureros de dulce” a dorului. Iată esenţa, rădăcina acestei cărţi: ne-aţi dăruit dorul vostru care, pe drumul de întoarcere, s-a întâlnit cu dorul nostru de voi, cei din depărtare. Ne-am făcut unii altora semne, ne-am fluturat pălăriile şi eşarfele, spunându-ne, voi, „Bun rămas!”, răspunzându-vă, noi, „Mergeţi cu bine!”, şoptindu-ne, şi unii şi alţii, în tainiţele sufletului, „Să nu ne uitaţi!”

Pe lângă dar, cartea este şi oglindă: a nenumăratelor ţesături, străvechi sau mai recente, care ne-au ţinut totuşi împreună. De-a lungul timpului, ele au cunoscut şi o brutală ruptură, când între noi şi voi ne-a fost impus deşertul.

Dar astăzi e timpul punţilor. Aceste punţi poartă denumiri diferite. Ele se numesc Interferenţe culturale şi ne amintesc că Anuarul s-a construit pe baze adânci şi solide, care au rezistat eroziunii secolelor, precum Columna din străfundurile noastre. Îşi au rădăcinile încă în evul mediu, s-au dezvoltat frumos şi constructiv în perioada paşoptiştilor, pentru ca, pe baza liantului constituit din latinitatea noastră comună, să înflorească prin trainice legături de prietenie şi de solidaritate, întru îndeplinirea idealurilor noastre de libertate. Şi nu este de prisos să amintim, iar şi iar, de rolul umaniştilor italieni în formarea conştiinţei latine a românilor. Din păcate, aşa cum s-a întâmplat cu multe realizări europenizante dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, puntea importantă a interferenţelor culturale dintre cele două ţări ale noastre a fost ruptă brusc de evenimente care, pur şi simplu, au scos România din leagănul firesc al lumii latine şi au cufundat-o în bezna comunismului totalitar şi slavizant. (…) Regimul comunist a pus capăt – vremelnic, însă vremelnicia a durat o jumătate de secol, aproape cât o viaţă de om – frumoaselor tradiţii ţesute între cele două ţări, tradiţii pe care generaţiile care aveau să vină nu le-au cunoscut, sau le-au cunoscut doar parţial.

Reînnodarea, în anii de după căderea comunismului, a acestor raporturi culturale a devenit o provocare pentru contemporani, provocare căreia Anuarul datorat Centrului Cultural Italo-Român şi colaboratorilor săi îi face astăzi faţă cu strălucire şi demnitate.”

Violeta P. Popescu, responsabil Centrul Cultural Italo-Român

Ingrid B. Coman, director editura Rediviva

Fonte: http://www.informatia24.ro/a-aparut-repere-culturale-romanesti-in-italia-publicatia-centrului-cultural-italo-roman-din-milano-art-32/

Centrul cultural româno-italian

 

Pe data de 24 noiembrie 2012, a avut loc reluarea activității Centrului cultural româno-italian din Milano, prilej cu care au fost lansate primele volume ale editurii Redeviva din Milano. Manifestarea a avut loc în prezența consulului general și al unui numeros public format din cetățeni români și italieni.

Volumele prezentate: Repere culturale românești în Peninsulă ( publicat cu sprijinul DRP din cadrul Guvernului României), al autoarei Violeta Popescu și Satul fără mămici scris de Ingrid Beatrice Coman, au fost primite cu interes de publicul mixt. Manifestarea a fost însuflețită și de recitalul de poezii în limba română și italiană, încheindu-se într-o atmosferă apolinară cu un concert de vioară și violă.

Repere culturale românești în Peninsulă reconstruiește cadrul legăturilor româno-italiene printr-o incursiune contemporană, a prezențelor intelectuale și spirituale românești în Italia, dar și o abordare istorică și literară. Volumul este un instrument pentru cercetători și pentru cei care doresc să cunoască mai mult, o ”picătură esențială” a valorilor românești. Satul fără mămici se remarcă prin modul extrem de sensibil al autoarei care redă într-un mod diferit decât cel al studiilor sociologice, situația copiilor a căror părinți se află la muncă în străinătate.

În discursul său, consulul general a încurajat activitatea Centrului și entuziasmul coordonatorilor, subliniind faptul că fără o abordare culturală și spirituală fundamentele Uniunii Europene sunt superficiale și instabile.

Fonte: http://milano.mae.ro/local-news/1039

 

Serata culturale a Milano: La casa editrice Rediviva Edizioni vi invita alla presentazione dei suoi primi libri

 

Il Centro Culturale Italo-Romeno di Milano ha il piacere e l’onore di invitarvi sabato, 24 novembre, ore 17:45 alla presentazione dei primi libri della casa editrice Rediviva Edizioni, nata da pochi mesi ma già impegnata a portare alla luce i primi libri delle sue collane.

Il Centro Culturale intende condividere con i suoi amici di vecchia e nuova data, in un ambiente intimo e accogliente, i libri ancora freschi di stampa, nonché i lavori che vedranno la luce nei prossimi mesi.

Il primo libro in assoluto che viene dato alla luce sotto la sigla di Rediviva Edizioni è L’annuario del Centro Culturale Italo-Romeno (Repere culturale românești în Peninsulă, 208 pagine) un vero e proprio concentrato degli scambi culturali sotto ogni aspetto tra le due nazioni, che avremo il piacere di regalare a chi ci farà l’onore di partecipare alla serata, così da renderlo dono in tutti i sensi, come afferma con sensibilità la signora Micaela Ghiţescu nella prefazione:

Il libro che abbiamo davanti ai nostri occhi è un vero e proprio dono. Un dono fatto a noi, quelli rimasti a casa, da voi che oggi camminate sulle orme dei nostri avi e vivete nella loro terra. Nonostante le tentazioni che vi circondano e vi ammaliano laggiù, e forse i ricordi amari che ancora conservate del paese che avete lasciato e che forse non sentivate più vostro, avete saputo, attraverso questo libro, farci sapere che, mettendovi in viaggio, con i vostri pochi e poveri bagagli da emigrati, vi siete portati dietro anche il doloroso fardello della malinconia. Ecco l’essenza, la radice di questo libro: ci avete donato la vostra malinconia, la quale, sulla strada di ritorno, ha incontrato la nostra malinconia per voi che siete lontani (…).

Il regime comunista ha troncato – certo per un breve periodo, ma durato pur sempre mezzo secolo, quasi quanto la vita di un uomo  le belle tradizioni che univano i due paesi, e che sarebbero rimaste sconosciute o conosciute solo in piccola parte dalle generazioni successive. Il riallacciamento, negli anni dopo la caduta del comunismo, di questi rapporti culturali, è diventato una vera provocazione per i contemporanei, e voi l’avete portata avanti in maniera brillante e dignitosa in questo Annuario nato sotto la luce dal Centro Culturale Italo-Romeno”.
Il libro stampato in mille copie è stato un progetto sostenuto dal Dipartimento dei Romeni all’estero e verrà regalato gratuitamente ai partecipanti della serata.

La stessa sera verrà presentato anche il primo volume di narrativa, una raccolta bilingue di racconti firmata da Ingrid Beatrice Coman. Dedicato agli orfani bianchi della Romania, il libro, dal titolo Il villaggio senza madri (Satul fără mămici, 146 pagine, prezzo Euro 10,00), inaugura una collana originale di narrativa, “Ti racconto il mondo”, che si propone di mettere la letteratura al servizio della consapevolezza e della solidarietà umana.

Citando dalla breve prefazione scritta dall’autrice stessa, il libro è il commovente risultato di qualcuno che si è “… soltanto messo in ascolto, in rispettoso silenzio, in quei momenti sacri della giornata in cui tutto tace, tutto dorme, e allora si può sentire, appena sussurrata, la voce nascosta e misteriosa di chi non parla mai, ma manda fuori nel mondo le vibrazioni del proprio cuore, affinché qualcuno possa raccoglierle e raccontarle“. I proventi della vendita verranno in parte devoluti alle associazioni che si occupano di bambini romeni, sia vittime dell’emigrazione dei genitori, sia del tutto orfani.

Nel programma della serata:

  • seguirà un concerto di musica classica eseguito dai violinisti Giacomo Murra e Alberico Giussani dell’Accademia Europea di Musica di Erba, diretta da Stefan Coles.
  • rimarrà aperta durante l’evento la mostra di icone sul vetro dalla Transilvania dell’artista Teodora Rosca.

L’evento gode del patrocinio del Consolato Generale di Romania a Milano e il suo eccellente rappresentante, Dott. George Bologan, console generale, ci onorerà con la sua presenza.

I libri della casa editrice Rediviva si trovano presso la Biblioteca romena.

  • Seguirà rinfresco
  • Ingresso libero

La serata si svolgerà il 24 novembre 2012, ore 17.45,
presso la Biblioteca Romena di Milano, Via Trebbia 33.
MM gialla. fermata Porta Romana

Informazioni e prenotazioni: infoculturaromena@gmail.com

Fonte: http://italiaromania.blogspot.ro/2012/11/serata-culturale-milano-la-casa.html

Ingrid Beatrice Coman: Satul fără mămici – Il villaggio senza madri, Editura Rediviva, Milano 2012

 

Ingrid Beatrice Coman: “(…) Zece. Zece copii care aveau ceva de spus. Zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti

Ingrid Beatrice Coman, Satul fără mămici, Milano, Rediviva Edizioni, 2012.

Satul fără mămici al doilea volum al editurii, lansat în limbile română și italiană, privește prin prismă literară efectele emigrației asupra copiilor rămași acasă, cu părinți aflați la muncă în străinătate. Volumul apreciatei scriitoare Ingrid B. Coman, este un semnal al dramei sufletești pe care o traversează copiii ramași fără ocrotirea părinților. Cartea poate fi cumpărată la prețul de 10,00  euro, urmând ca o parte din fondurile obținute, să fie destinate proiectelor pentru sprijinirea copiilor aflați în dificultate.

Il villaggio senza madri (Satul fără mămici, 146 pagine, prezzo Euro 10,00), il primo volume di narrativa, una raccolta bilingue di racconti firmata da Ingrid Beatrice Coman, dedicato agli orfani bianchi della Romania, inaugura una collana originale di narrativa, “Ti racconto il mondo”, che si propone di mettere la letteratura al servizio della consapevolezza e della solidarietà umana.

Citando dalla breve prefazione scritta dall’autrice stessa, il libro è il commovente risultato di qualcuno che si è “… soltanto messo in ascolto, in rispettoso silenzio, in quei momenti sacri della giornata in cui tutto tace, tutto dorme, e allora si può sentire, appena sussurrata  la voce nascosta e misteriosa di chi non parla mai, ma manda fuori nel mondo le vibrazioni del proprio cuore, affinché qualcuno possa raccoglierle e raccontarle“. I proventi della vendita verranno in parte devoluti alle associazioni che si occupano di bambini romeni, sia vittime dell’emigrazione dei genitori, sia del tutto orfani.

Fonte: http://teiubestemamasilviadumitrache.wordpress.com/2012/11/12/ingrid-beatrice-coman-satul-fara-mamiciil-villaggio-senza-madri-editura-rediviva-milano-2012/

Dublu eveniment editorial la Milano

 

Centrul Cultural Italo-Român și Editura Rediviva vă invită sâmbătă 24 noiembrie 2012, la Milano la lansarea primelor sale volume în limbile română și italiană apărute în luna octombrie: Repere culturale românești în Peninsulă și volumul de povestiri Satul fără mămici al scriitoarei Ingrid B. Coman.

Repere culturale românești în Peninsulă este coordonat de redacția site-ului www.CulturaRomena.it, potrivit unui comunicat transmis de Centrul Cultural Italo-Român din Milano.
Volumul este adresat comunității românești din Italia, publicului cititor italian, dar și celor de acasă. Pentru publicul din România se are în vedere prezentarea vieții culturale românești, care devine tot mai prezentă și mai cunoscută de opinia culturală italiană. Latinitatea și raporturile vechi culturale ala României cu Italia încă de la începutul Evului mediu, sunt elemente care călăuzesc și astăzi relațiile între cele două popoare, se mai subliniază în comunicat.

În primul număr al Anuarului Cultural semnează aproape 30 de autori: istorici, lingviști, sociologi, documentariști în diferite domenii, jurnaliști, scriitori și poeți, între care regăsim pe: scriitoarea Micaela Ghițescu, scriitoarea Marta Petreu, Bujor Nedelcovici, prof. Smaranda Bratu Elian, Valentina Negrițescu, Doina Ruști, iar de partea italiană: Marco Baratto, Antonio Ricci, Raffaele Taddeo. Partea de literatură și poezie aduce în prim plan și scriitori români care trăiesc în Italia: Ingrid B Coman, poetul Viorel Boldiș sau Eugenia Bulat, poetă din Basarabia.

Anuarul, apărut în o mie de exemplare a fost un proiect sprijinit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, și va fi distribuit gratis tuturor participanților la eveniment.

Satul fără mămici al doilea volum al editurii, scris de Ingrid B. Coman, lansat în limbile română și italiană, privește prin prismă literară efectele emigrației asupra copiilor rămași acasă, cu părinți aflați la muncă în străinătate. Volumul reprezintă un semnal al dramei sufletești pe care o traversează copiii rămași fără ocrotirea părinților. Cartea poate fi cumpărată la prețul de 10 euro. O parte din fondurile obținute vor fi alocate proiectelor pentru sprijinirea copiilor aflați în dificultate.

Un concert de muzică clasică va fi oferit publicului de un grup de studenți ai Academiei Europeane de Muzică din Como, al cărei director este muzicianul român Ștefan Coleș.

Evenimentul din 24 noiembrie 2012 este organizat sub patronajul Consulatului General al României la Milano.

Evenimentul va fi organizat în cadrul Bibliotecii românești din Milano, Via Trebbia 33. (linia galbenă de metrou, stația Porta Romana).