GUSTUL AMAR AL SINGURĂTĂŢII de Geo Vasile

 

Ingrid Beatrice Coman (n. 1971, Tecuci) este o scriitoare româncă de limbă italiană şi care în prezent locuieşte în Malta. Autoare a patru romane şi a mai multor nuvele şi eseuri în reviste şi antologii europene, este una dintre vocile cele mai autorizate din literatura diasporei noastre. Temele sale preferate pivotează în jurul destinului unor oameni mărunţi, anonimi, inocenţi confruntaţi cu marile traume provocate de istoria contemporană maşteră. Exemple: războiul sângeros din Afganistan repovestit de locuitorii din Kabul (La città dei tulipani – Oraşul lalelelor), gulagul sovietic, ale cărui atrocităţi au fost date în vileag, printre alţii, de Soljeniţîn sau Herta Müller, retrăit epic în Té al samovar – Ceai la samovar. Nu puteau lipsi dramaticele şi de cele mai multe ori terifiantele episoade numite evenimentele din decembrie 1989 din România (Per chi  crescono le rose? – Pentru cine cresc trandafirii). Dodici più un angelo – Doisprezece plus un înger – sugerează în chip metaforic direcţia greşită în care merge lumea, groapa comună finală, decăderea până la aneanatizare a valorilor spirituale, anticipată, printre alte mari spirite vizionare, de gânditorul şi poetul Giovanni Paolo II, un papă care a pătimit asemeni Mântuitorului şi care şi-a iertat, ca şi El, duşmanii de moarte.

În cele ce urmează ne vom referi la cea mai recentă carte a lui Ingrid Beatrice Coman Satul fără mămici. Il villaggio senza madri (Milano, Rediviva Edizioni, 2012, 159 p.). Este vorba de zece povestiri (texte în limba română şi în italiană), protagoniştii fiind zece copii, băieţi şi fete din provincia românească, sau cum se mai spune, din România profundă, abandonaţi de unul din părinţi sau de amândoi cu speranţa că braţele lor de muncă puse în slujba unor familii din Occident vor aduce în casa părăsită la mii de chilometri, mult invocatul trai decent. Speranţa de a face pasul de la supravieţuire la o viaţă în paradigmele civilizaţiei şi umanului, lasă în urma ei de multe ori traume ale disperării: singurătate, înstrăinare, destrămarea ţesutului afectiv, dor.

Meritele prozatoarei sunt multiple, începând cu abordarea unei teme de o actualitate stringentă (chiar când citeam cartea o ştire cutremurătoare m-a siderat: 4 copii au ars de vii singuri în casă, tatăl era plecat în vecini, mama lor era la muncă în Cipru, şi tocmai le scrisese că nu le mai trimite bani, fiindcă s-a decis să se mărite cu un localnic), sondarea universului psihic fraged, dilematic al unor copii, mai curând maturizaţi prin forţa lucrurilor, aşadar trestii gânditoare ce se apară de rafalele abandonului, plăsmuindu-şi mai mereu un punct de sprijin concret sau imaginar, un substitut de parcurs al celor plecaţi şi înlocuiţi de felurite tanti, mătuşi, bunici etc.

Deosebit de grijulie se dovedeşte autoarea, aici experienţa şi talentul narativ îşi spun cuvântul, în a evita melodrama, în a relata starea de fapt, aceeaşi şi mereu deosebită, nuanţată de la caz la caz. Fluenţa naraţiei este uimitoare, atât în română cât şi în italiană, adesea poematică şi emoţionantă; în plus, felul de a fi, atmosfera tipică pentru lumea satului nostru, pe cât de arhaic şi umil, pe-atât de prolific şi plastic, inclusiv d.p.d.v. lingvistic, de mulţi scriitori români multipremiaţi date uitării, a rămas pentru scriitoarea Ingrid Beatrice Coman obsesia principală a propriului imaginar, a tablurilor vivante ce se succed de-a lungul cărţii. Ea scrie ca şi cum ar fi trăit în toate acele sate pe care le zugrăveşte fără să le numească.

Fiecare din cele zece povestiri se edifică în jurul unui nucleu semantic, al unei poante purtătoare de mesaj şi semnificaţie. Florin din „Alfabetul ştirb”, din pricina plecării mamei în străinătate, sare premeditat în caietul de teme, litera m de la mamă. Iată ce explicaţie îi dă el învăţătoarei: „Ce ştiţi dumneavoastră!, îi răspunse într-un târziu, Doamnei, care începuse să fie supărător de insistentă şi al cărei parfum îi înnoda un gust amar în gât. “Lăsaţi-mă-n pace” adăugă, în şoaptă, aplecat peste caiet cu un gest protectiv, ca nu cumva femeia să-i strecoare vreo literă în spaţiile albe. „Nu mai e mult şi-o să vină mama. Şi-atunci om pune toate m-urile la locul lor…”

Liliana, ce aminteşte, nu ştiu de ce, de Cosette din Mizerabili, simte absenţa mamei „ca un nor des şi înecăcios şi în jurul ei crescuse un zid de apăsătoare tăcere…”. Se simţea străină şi umilită,  tot timpul trebăluia în primul rând pentru ceilalalţi din casă, trebuia să răspundă mereu da „ordinelor” primite (făcea curat, călca, spăla vasele scotea apă din fântână etc.). Iată însă că într-o bună zi, pe când se întorcea pe uliţă cărând găleata de apă, se declanşează în sufletul ei un resort al nesupunerii,  apt s-o facă să refuze, să nu-i mai fie frică nici de câini şi nici de oameni: ”O altă Liliană crescuse, într-o clipă, sub căciuliţa de lână roşie, şi fata luă găleata şi se îndreptă spre casă cu un pas nou”. Este schimbarea la faţă a „Cenuşăresei” ce dă de înţeles în desenul făcut la şcoală că cercul făcut cu creionul roşu menit să-i unească pe membrii unei familii „e dragostea care-i ţine împreună şi le leagă inimile una de alta, oriunde ar fi”.

Dacă Liliana mai are un dram de speranţă, Luminiţa, ce-o aştepta pe maică-sa de 4 sau 5 ani, mereu în preajma Crăciunului, înţelege în fine din şuşotelile bunicilor că mama ei nu se va mai întoarce fiindcă s-a măritat în străinătate şi are şi-un prunc. Luminiţa se resemnează şi încearcă s-o ierte pe maică-sa, fiindu-i…milă de ea: „singură, acolo, printre străini, biata de ea”.

Cătălin cel bălai şi cârlionţat, rămâne doar cu bunicul după plecarea lui mami Alina. Trăieşte din amintirea şi îmbrăţişările mamei sale ca un îndrăgostit de prezenţa ei fermecătoare. Alina plecase împinsă de „nevoi şi ţara asta fără viitor”, sfătuită de „un domn bine îmbrăcat”, dar şi autopedepsindu-se (spre a munci şi trimite bani) fiindcă într-o seară nu mai avusese nici măcar o cană de lapte pentru copil. Cătălin îşi dă seama în mintea lui de vârsta grădiniţii că el e de vină pentru plecarea mamei, pentru căniţa aia de lapte care n-o mai primise ca de obicei. Acum, după ceva timp, din banii trimişi de mami, bunicul putea să cumpere lapte din belşug. Aşadar: „Acum avem lapte mamă, poţi să te întorci” caligrafiază cu litere de tipar Cătălin, eventuala scrisoare şi sfârşitul emoţionantei poveşti de viaţă din realitatea tangibilă, imediată a României.

Irina pare deja antrenată pentru „viaţa de fetiţă cu mama în străinătate”, sufleţelul ei împietrise, nu se mai lăsă mângâiată sau sărutată nici măcar de ziua ei, nici cu vorba nici cu fapta, doar aşa putuse să reziste şocului provocat de despărţire. Numai că puiul de câine de pripas de care avea grijă, aducându-i de mâncare (substitutul de care pomeneam), nu înţelege prin ce trece puiul de om, şi după ce se satură cu laptele adus de Irina, vrea să fie mângâiat, drept care va fi mustrat de Irina, devenită după abandon „sălbatecă şi arţăgoasă”: „Hei, tu, chiar nu înţelegi? Dacă te mângâi, te vei lipi de mine ca o prăjitură cu miere şi atunci când am să plec ţi se va rupe sufletul în două”.

Încheiem glosele noastre în jurul acestor povestiri cu mesaj încorporat printr-o probă de artă a monologului interior ce ne aminteşte, toute proportion gardée de Raymond Carver, Pirandello, Rebreanu, Mihail Sadoveanu etc. Irina, dar mai ales Lisa din povestire „O lume perfectă” (în care recunoaştem identitatea autoarei şi dulcele stil clasic al scriiturii care a revenit în forţă în proza euro-americană de azi), îşi continuă gândul: „Poate că nu-i asta soluţia… spuse încet, abandonându-şi într-un sfârşit mâna – botului umed şi flămând de mângâieri. Poate că lucrurile stau exact invers. Cu cât renunţi la mai multe cu atât ţi se dau mai puţine şi dacă îţi ascunzi speranţele într-un sertar prăfuit, de teamă să nu ţi le fure careva, s-ar putea să nu le mai găseşti nici tu. Înţelese că sufletul ei avea o nevoie disperată să spună lumii ce-i lipsea, şi ceea ce o făcuse să pară o fetiţă puternică în ochii celorlalalţi era, de fapt, înfrângerea ei cea mai cruntă”.

O singură sugestie mi-aş permite în privinţa echivalării italiene a cuvântului dor, de altfel intraductibil. Personal prefer formei din carte voglia di, nostalgia di, expresia anelito.

 

(Geo Vasile, Revista «Hyperion», nr.1/2013)

 

Bucureşti, 28 ianuarie 2013