Ingrid Beatrice Coman și “Satul fără mămici”

 

“Eu spun că până la urmă copiii noștri vor înțelege. Dar noi să nu obosim niciodată să le spunem, iar și iar, cât de mult îi iubim”.
Ingrid Beatrice Coman este o scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă și teatru, precum și nenumărate nuvele şi articole în reviste şi antologii, este una din vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenţia şi interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice. Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani – Orasul lalelelor), merge pe firul istoriei sovietice, însoţindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar – Ceai la samovar), ne oferă o emoţionantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose – Pentru cine cresc trandafirii), până la a construi o adevărată metaforă a societăţii moderne aflată pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo – Doisprezece plus un inger).

Povestiți-ne despre proiectul cărții:
Zece. Zece copii care aveau ceva de spus. Zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti. Mi-am spus: dacă vocea acestor copii mi-a ajuns la inimă, pe firul subţire care ne leagă pe toţi unii de alţii, n-o pot lăsa să se risipească. De data aceasta am cules-o eu. Am făcut-o cu recunoştinţă şi uimire, dar şi cu mare trudă, pentru că durerea lor atât de timidă şi speriată îţi mototoleşte mintea ca pe un ziar expirat, lăsându-ţi doar inima ca să poţi simţi.

Ei nu cer nimic şi nu judecă pe nimeni. Aşteaptă. O scrisoare, un tren, un telefon. Un semn, ceva, că lumea în care s-au trezit aruncaţi nu i-a uitat cu totul. Eu am făcut primul pas în tăcerea lor. Invit alte stilouri să-l facă pe al doilea, şi apoi al treilea, până când toate vocile rămase încă neascultate nu vor gasi o inimă care să le primească. Dorința mea a fost tocmai aceasta, de a face primul pas. Am ascultat tot felul de povești, am vorbit cu oamenii, am citit despre destinele atâtor familii, însă când am abordat subiectul cu alți scriitori mi-am dat seama că nu se știa mai nimic în rândul lor. Și atunci mi-am propus să scriu eu primele rânduri, lăsând deschis mai departe drumul celor care vor vrea să-și pună pana în slujba aceleiași cauze. Pentru că ceea ce ne trebuie este să cunoaștem, să rostim, să nu uităm.

Care a fost izvorul de inspirație a cărții?
Realitatea, crudă și neiertătoare. Poveștile care din când în când apar pe prima pagină în ziare sau fac obiectul unor știri grăbite de telejurnal, între o reclamă și alta. Familii destrămate de nevoi, copii frânți pe dinăuntru.

Copii întrerupți, îmi vine să spun, parafrazând celebrul film despre fete întrerupte. Însă hotărârea mea s-a materializat în seara unei prezentări de carte la Milano, când Silvia Dumitrache a venit la mine și mi-a vorbit, pentru prima oară, despre proporțiile reale ale acestui fenomen. În seara aceea cred că s-a aruncat prima sămânță.

Care este punctul dumneavoastră de vedere, în legătură cu așa-zisul caz social, înregistrat în România, al sinuciderilor în rândul copiilor rămași în România?
Este sfâșietor și nu numai pentru familiile respective. Este o înfrângere pentru noi toți. De fiecare dată când un copil moare noi toți am pierdut o bătălie. Pierdem câte una în fiecare zi, în fiecare colț al lumii. Și trebuie să înțelegem că un copil care ajunge la gestul disperat al sinuciderii, de fapt nu moare în clipa când își curmă viața, ci a murit puțin câte puțin în tot timpul dinainte. Noi, părinții, avem o mare forță pe care o putem folosi și pentru a crea și pentru a distruge. Le dăm viața dar le-o putem și lua. Și există multe feluri de a lua viața. Lipsa de iubire este cel mai necruțător.

Și totuși departe de mine gândul de a judeca. Nimeni nu știe cu adevărat ce trece prin carnea și sufletul unei mame care se vede nevoită să-și lase în urmă copilul. E ușor să judeci din afară. Cine-i fără păcat, să arunce prima piatră, îmi vine să spun.

Și de două mii de ani încoace nimeni nu cuteză să arunce prima piatră. Deci nu avem voie sa condamnăm pe nimeni. Și daca totuși vrem să arătăm cu orice preț pe cineva cu degetul, poate că ar trebui să ne punem întrebarea ce fel de stat am construit, dacă nu reușește să-și hrănească proprii cetățeni și îi împinge la decizii dureroase și pâine amară printre străini? Așa că dacă vrem să dăm vina pe cineva, vina e a noastră, a tuturor.

Proiecte de viitor?
Să pot fi mereu alături de copilul meu, pe care am învățat să-l prețuiesc și mai mult citind și scriind despre destinele atâtor copii nefericiți. Să am forța să îmi pun mereu scrisul în slujba unei cauze bune. Să cresc și eu, în înțelegere și în compasiune, împreună cu oamenii despre care scriu.

Un mesaj pentru românii din Diaspora?!
Cine s-a văzut nevoit să plece de acasă cunoaște foarte bine gustul pâinii de prin străini. Așa cum știe că o dată ce ai lăsat în urmă pământul pe care te-ai născut, picioarele tale nu vor mai păsi niciodată pe tărâm sigur. Pământul din străini poate fi, uneori, înșelător și alunecos. Și după o vreme nici pământul de acasă parcă nu te mai cunoaște. Am întâlnit mulți oameni (și eu fac parte dintre ei) care mi-au mărturisit că la un moment dat se simțeau mai străini în țară decât în străinătate. Există, probabil, în drumul fiecaruia un “point of no return” dincolo de care totul se schimbă, totul se transformă. Dorul din sufletul emigrantului, melancolia aceea fără nume care parcă ne mușcă din coșul pieptului de fiecare când pomenim cuvântul casă, este prețul plătit pentru curajul de a-și căuta soarta departe.

Există și un aspect bun al acestui lucru, la care însă se ajunge după mai mulți ani de pelegrinare între două case și niciuna: vine o vreme când cuvintele acestea își pierd din consistență, se topesc în misterul general al vieții omenești, și atunci ne dăm seama că, de fapt, casa nu mai e nicăieri în altă parte decât în sufletul nostru. E o mare eliberare. Și revelația unui mare adevăr: că suntem locuitorii pământului, împărtășind același destin nesigur al unei lumi în permanentă schimbare. Acolo unde suntem noi, acolo e casa. Așa că prietenii noștri din diasporă să fie împăcați: viața ne pune în față exact lecțiile pe care trebuie să le învățăm. Fiii lor vor fi cetățeni ai lumii, liberi în trup și în cuget, și asta ne-o vor datora, în parte, și nouă, celor care am îndrăznit să privim dincolo de orizont.