redivivaedizioni.com

În istoria politicii mexicane, așa-numita doctrină Estrada constituie o piatră de hotar și, la rândul său, este un punct de referință pentru dreptul internațional.

Contextul istoric

În 1913 Mexicul se afla în mijlocul procesului revoluționar și preluarea puterii depindea într-o mare măsură de posibilul sprijin politic din partea Statelor Unite, o țară care nu este doar vecinul natural, dar, de asemenea, a fost deja prezentată la acel moment țară puternică de pe planetă.

În contextul revoluționar, președintele și vicepreședintele națiunii au fost arestați și, în cele din urmă, s-au sinucis din cauza presiunilor din Statele Unite. Confruntat cu această împrejurare, a fost necesară adoptarea unei măsuri pentru protejarea suveranității naționale, deoarece se temea intervenția din partea vecinului nordic în politica internă.

În 1917 Mexicul a avut o nouă constituție și se află în mijlocul etapei postrevoluționare, dar a existat încă o perioadă de efervescență politică. În această situație, era imperativ ca națiunea să obțină o recunoaștere internațională clară și o independență politică perfectă.

Doctrina Estrada se bazează pe principiul non-intervenției și al respectării suveranității naționale a popoarelor

În 1930 Gerardo Estrada, secretar pentru relații externe, a prezentat declarația de doctrină care îi poartă numele. Contribuția sa fundamentală este următoarea: niciun guvern nu necesită recunoașterea altor națiuni pentru a-și asuma propria suveranitate. Această abordare presupune o respingere explicită a oricărei forme de intervenție străină în treburile guvernului unei națiuni.

Majoritatea istoricilor sunt de acord că această doctrină se bazează pe respingerea politicii internaționale a Statelor Unite, care promovase deja nerecunoașterea unor guverne străine, în special a celor care au apărut în urma proceselor revoluționare sau a loviturilor de stat militare.

Doctrina Estrada a apărut ca răspuns la două puncte de vedere asupra politicii externe: Doctrina Tobar și Doctrina Monroe

Potrivit primului, națiunile continentului american trebuie să refuze să recunoască orice guvern care a apărut dintr-un proces revoluționar și, prin urmare, Doctrina Tobar apără o poziție de intervenționism indirect. Doctrina Monroe promovează neintervenția națiunilor europene pe continentul american și, pe de altă parte, întărește o poziție privilegiată a Statelor Unite față de restul națiunilor americane.

Doctrina Estrada se opune ambelor și, odată cu aceasta, se promovează o atitudine respectuoasă în ceea ce privește afacerile interne ale Mexicului și ale oricărei alte națiuni.

Fotografii: Fotolia - Harvepino / Joy