definiția tabelului valențelor
Electronii unui atom sunt distribuiți într-o zonă sau regiune din jurul nucleului. Această regiune are niveluri de energie care formează orbite, care sunt reprezentate prin litere sau cifre. Astfel, numărul de electroni prezenți pe cea mai extremă orbită este cunoscut printr-o denumire, electroni de valență.
La rândul său, cea mai extremă orbită se numește orbita valenței.
Numărul maxim de electroni care pot fi găzduiți pe cea mai extremă orbită este de opt. Din această cauză, se pretinde că elementele cu o orbită extremă și complet completă au o configurație de octet.
Aceste tipuri de elemente nu se combină ușor cu altele și, în consecință, au o reactivitate foarte mică.
Cu alte cuvinte, capacitatea lor de a se combina este practic nulă.
Elementele a căror orbită de valență este incompletă au tendința de a-și completa configurația de octet și de a se combina cu atomi de același tip sau de tip diferit. Astfel, capacitatea unui atom de a se combina cu un alt atom se numește valență.
Figura valențelor indică posibilitățile pe care le are un atom atunci când se combină cu altul pentru a obține un compus. Această măsură este legată de cantitatea de legături chimice stabilite de atomii unui element din acea categorie.
Există mai multe tipuri sau modalități de valențe.
Cele fixe au un singur mod de a se combina și toate stările lor sunt pozitive (unele dintre elementele cu această caracteristică sunt litiu, sodiu, potasiu, argint, magneziu și zinc).
Variabilele au două sau mai multe modalități de combinare (cuprul, mercurul, staniul, plumbul și platina au această particularitate).
Există, de asemenea, valențe fixe ale nemetalelor (de exemplu, în hidrogen, fluor sau oxigen) și valențe variabile ale metalelor.
În orice caz, toate aceste caracteristici sunt organizate pe tabele în care sunt grupate diferitele elemente chimice.
Un exemplu ilustrativ legat de capacitatea elementelor chimice de a se combina
Elementele se combină cu alte elemente în diferite moduri: prin pierderea, obținerea sau împărțirea electronilor lor. De exemplu, configurația electronică a sodiului (Na) este 2, 8, 1 și cea a clorului (Cl) este 2, 8, 7 și, în consecință, este mai ușor pentru sodiu să piardă un electron decât să câștige șapte electroni pentru a finaliza octetul său (în schimb, clorul acceptă cu ușurință un electron pentru a-și completa octetul, mai degrabă decât pierde șapte electroni).
Cu alte cuvinte, atât sodiul, cât și clorul au o valență de 1, deoarece capacitatea lor de combinație este 1.
