definiția sonetului
Termenul Sonet se referă la acea compoziție poetică cu rădăcini italiene, compusă din 14 versuri hendecasilabe, adică unsprezece silabe, care sunt distribuite în două cvartete și două triplete. În cazul cvartetelor, primul verset trebuie să rimeze cu al patrulea și al doilea cu al treilea, iar ambele cvartete trebuie să folosească aceleași rime, în timp ce, pe partea tripletelor, acestea pot fi compuse după gust și plăcere. poet, cu singura condiție că împărtășesc cel puțin o rimă .
În ceea ce privește originea, sonetul este o creație italiană sută la sută atribuită lui Giácomo Lentino și care datează din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Dar, desigur, așa cum se întâmplă cu o bună parte a inventatorilor a ceva, întotdeauna cei care ridică mănușa vor fi cei mai amintiți și cărora li se atribuie, în relatările definitive, perfecțiunea lucrului deja inventat. Astfel, Dante, Petrarca, Ariosto și Tasso sunt unii dintre cei care au impresionat perfecțiunea în creația lui Lentino.
Între timp, sonetul este una dintre cele mai răspândite și răspândite compoziții pe întreaga planetă, care a fost folosită de scriitori magnifici și care, de asemenea, a știut să rămână în vigoare nu mai mult și nici mai puțin de opt secole.
Contrar a ceea ce se întâmplă cu alte forme, sonetul nu va fi prin forță un element integral al unei poezii, ci mai degrabă constituie un set închis, o unitate și, din acest motiv, necesită multă rigoare și rigoare pentru formularea sa concentrare. Regularitatea și simetria se dovedesc a fi alte condiții fără echanomul unui sonet și cele care vor marca și forța precizia și concizia atunci când prezintă idei.
În cadrul unui sonet, acesta va fi ultimul verset, care va determina o parte din el, în el, va fi întotdeauna comunicat și va stabili ceea ce este cel mai exploziv și decisiv al problemei sau întrebării abordate . Cea mai mare gândire sau sarcină emoțională, după caz, ar trebui să fie întotdeauna înscrisă în versetul final al unui sonet.
