definiția consoanei
O consoană este sunetul limbajului oral care este produs de închiderea sau îngustarea tractului vocal atunci când aduce organele legate de articulație mai aproape sau în contact, provocând turbulențe sonore. Cu alte cuvinte, o consoană este un tip de alfabet.
Cuvântul consoană înseamnă în latină „a suna împreună cu” și are legătură cu ideea că consoanele nu au un sunet în sine, ci trebuie întotdeauna însoțite de una sau mai multe vocale - celălalt fel de litere - să aibă semnificație . Acest lucru se întâmplă mai precis în limba spaniolă, deoarece în alte limbi există cuvinte care nu au vocale.
Consoanele limbii spaniole sunt: B, C, D, F, G, H, J, K, L, M, N, Ñ, P, Q, R, S, T, V, W, X, Y și Z.
Fiecare consoană este caracterizată de trăsături distinctive care o definesc ca atare și care sunt tipice pentru fiecare limbă din lume. Acestea sunt: modul de articulare (criteriul este în funcție de modul în care fluxul de aer este obstrucționat), punctul de articulare (în funcție de locul din tractul oral în care apare obstrucția aerului), modul de fonație (modul în care vibrează corzile vocale ), VOT (sau „timpul de declanșare a vocii”, adică timpul de întârziere a fonației), mecanismul curentului de aer, lungimea și forța de articulare.
În pronunția consoanelor există diferite tipuri de articulații care pot fi: labial (bilabial, buz-velar, buz-alveolar sau labiodental), coronal (linguolabial, interdental, dentar, alveolar, apical, laminar, postalveolar, alveolo- palatal, retroflex), dorsal (palatal, buzo-palatal, velar, uvular, uvular-epiglotal), radical (faringian, epiglot-faringian, epiglotal) și glotal.
Combinația de consoane cu vocale în spaniolă are ca rezultat fiecare cuvânt de la cel mai simplu la cel mai complex și, astfel, construirea frazelor.
