definiția distribuției
Distribuția unuia sau mai multor elemente se numește distribuție . Evident, termenul admite o mare varietate de utilizări, cea mai frecventă fiind cea economică. Din această perspectivă, distribuția s-ar referi la modul în care venitul economic al unui anumit grup social este distribuit între fiecare dintre membrii săi.
Distribuția veniturilor este extrem de inegală dacă ne referim la populația mondială . Regiunile cu cele mai mari venituri sunt cele aparținând Europei de Vest, Americii de Nord, Japoniei și anumitor zone din Asia de Sud-Est. Ca contrapartidă, unele regiuni din Africa și America Latină sunt cele cu populații cu venituri mici. Această inegalitate apreciată la nivel mondial poate fi întrezărită și în cadrul fiecărei națiuni, putând stabili un clasament al țărilor tot mai puțin inegale. Astfel, este obișnuit să se observe o asimetrie profundă între straturile cu venituri mai ridicate și cele cu cele mai sărace resurse din majoritatea națiunilor din lumea a treia, cu accent pe națiunile din Africa și subcontinentul latino-american.
Multe postulate teoretice au încercat să analizeze aceste întrebări. Printre cele mai radicale se poate număra marxismul, care a văzut în aceste inegalități o reflectare a unei lupte de clasă subiacente. Astfel, distribuția incorectă a venitului și-a avut corelarea în clasa căreia îi aparțineau și care era determinată de accesul lor la mijloacele de producție. Această clasă deținătoare de capital și-a reinvestit profiturile în avansuri tehnice și îmbunătățiri ale sistemului de producție, ceea ce a făcut ca forța de muncă să fie mai puțin necesară și mai ieftină. Acest proces a dus la crize economice, deoarece, din cauza șomajului și a salariaților cu venituri mici, a fost imposibil să se vândă bunurile produse. Evaluările marxismului au devenit învechite, dar multe dintre criticile sale au servit la gândirea soluțiilor la conflictele ridicate.
Pe de altă parte, unii teoreticieni susțin că liberalismul ar permite o mai bună distribuție a veniturilor la nivelul populației printr-un fel de „decantare” . Cei care susțin acest concept postulează că, grație efortului individual cu o reglementare minimă a puterii stabilite, ar fi permisă creșterea economică a fiecărei persoane, ceea ce ar duce la investiții mai mari și, odată cu aceasta, la generarea mai multor surse de muncă și posibilitatea exponențială de a produce mai multe resurse. În orice caz, aceste idei se ciocnesc de fapt cu propunerea unei distribuții echitabile, întrucât acest model dă naștere unei tendințe de acumulare din partea sectoarelor cele mai favorizate, în detrimentul celor cu acces mai redus la resursele financiare și economice.
Singurul actor care poate interveni evitând distribuția inegală este statul . Acest lucru se poate face prin asigurări de șomaj și subvenții pentru ocuparea forței de muncă care măresc capacitatea de consum. În același timp, statul este responsabil și singura posibilitate de a atenua consecințele negative ale unei distribuții incorecte a veniturilor. Astfel, corespunde acestuia din urmă să ofere sănătate, educație și securitate sectoarelor cele mai neglijate. În acest scop, statul strânge fonduri prin impozite de diferite tipuri, a căror distribuție trebuie să fie la fel de echitabilă. În general, activitățile care nu sunt esențiale pentru viața populației sunt supuse unor taxe mai mari (bunuri de lux, tutun etc.). Având în vedere acest obiectiv, statul obține resursele adecvate pentru investițiile sale în acele domenii care fac posibilă îmbunătățirea condițiilor persoanelor defavorizate, cu accent special pe îngrijirea sănătății, șanse egale în educație, o mai mare ofertă de forță de muncă și în așa-numitul „monopol al forței”, care definește statele consolidate moderne.
În consecință, conceptul economic de distribuție admite multiple margini, dar există o tendință modernă de a încerca să obțină o echitate mai mare în toate variabilele implicate în performanța sa. Se interpretează astfel că, independent de modelul macroeconomic, o distribuție corectă a diferiților parametri, dar mai ales o distribuție corectă a oportunităților, constituie cea mai bună alternativă pentru îmbunătățirea calității vieții populației, în cadrul colaborării efortul individual al fiecărui cetățean și acțiunea transparentă a statului.
