definirea sufixului
Sufixul este un tip de morfem (unitate lingvistică minimă a cărei semnificație fie modifică sau completează semnificația unui lexem) , care se adaugă după lexemul unui cuvânt. Lexema este o unitate lexicală minimă, lipsită de morfeme.
Deci, sufixele sunt secvențe lingvistice care sunt amânate într-un cuvânt sau lexem pentru a-i modifica referința, fie gramatical, fie semantic; sunt uniți în spate, la baza cuvântului în cauză, de exemplu, curtare, prostie , printre altele.
La scrierea unui sufix, trebuie luat în considerare faptul că derivatul care rezultă din unirea unei baze și a unui sufix va fi întotdeauna scris într-un singur cuvânt.
Există două tipuri de sufixe, derivate sau flexiuni . În aproape toate limbile, derivatele preced flexiunile, deoarece derivatele au tendința de a fi mai aproape de rădăcină.
Câteva exemple de sufixe sunt: -aceous (crustaceu), -aco (libraco), -ano (sătean), -ario (concesionar), -azgo (curtare), -ble (notabil), -ción (interdicție), -dero (duș), -dor (vorbăreț), -edo (stejar), -ero (inginer), -eño (Madrid), -ico (jurnalistic), -ismo (conservatorism), -ito fratele mai mic), -menta (îmbrăcăminte) ), -oso (alunecos), -trix (actriță), -udo (bărbos), -ura (wrap).
Trebuie remarcat faptul că sufixarea este un proces destul de răspândit în majoritatea limbilor umane, la cererea formării de cuvinte noi, aproximativ 70% din limbile vorbite și scrise în această lume folosesc extensiv sufixarea și aproximativ 80% o folosesc în mod constant.
Atât prefixele, cât și sufixele nu sunt cuvinte, ci elemente de afix lipsite de autonomie care sunt neapărat legate de o bază lexicală la care vor contribui diferite valori semnificative, dând naștere la formarea de cuvinte noi.
