redivivaedizioni.com

Constituția este legea fundamentală pe care se bazează un anumit stat cu tot cadrul său juridic . Acesta stabilește împărțirea puterilor cu domeniul său de aplicare, garantând în același timp drepturile și libertățile.

Puterea cu capacitatea de a scrie sau modifica o constituție se numește putere constitutivă . Această putere nu își are originea în nicio normă, ci are o natură politică cu capacitatea de a dicta norme; cea mai răspândită idee este că oamenii sunt posesorii acestei puteri.

O constituție poate fi clasificată după mai multe criterii: în conformitate cu formularea ei, ea poate fi scrisă sau nescrisă; în funcție de originea lor pot fi acordate (când le acordă un monarh), impuse (când parlamentul le impune monarhului), convenite (când sunt făcute prin consens) și aprobate prin consens popular; și în cele din urmă, în funcție de posibilitatea lor de a fi reformate, pot fi rigizi sau flexibili.

Ramura de drept responsabilă de studiul aspectelor constituționale se numește drept constituțional . Astfel, se ocupă în special de formarea statului și de diferitele sale puteri, precum și de rolul lor față de cetățenie.

Baza opiniei privind drepturile și obligațiile cetățenilor se bazează pe curenții legii și dreptului natural. Iuspositivismul, este exact dreptul produs de stat, este scris și are caracterul de lege sau normă. Între timp, dreptul natural (curent al dreptului natural) este acela care este inerent fiecărei persoane, dincolo de prevederile statului, de exemplu, dreptul la viață. Nu trebuie neapărat să fie scrise, deși statul le poate face explicite în textele sale constituționale. Indiferent dacă sunt scrise sau nu, individul se bucură de ele. Din 1948, vor începe să fie numiți „drepturile omului”.

Apariția constituțiilor poate fi urmărită în Evul Mediu , când orașele mici aveau carti care delimitau drepturile cetățenilor. Cu toate acestea, originea formelor constituționale care pot fi observate astăzi trebuie căutată în revoluțiile produse în secolul al XVIII-lea , în special în franceză și nord-americană. În secolul al XIX-lea, au fost adăugate și alte revoluții, aspect care a contribuit la conceptul de constituționalitate fiind considerat de mare importanță. Odată cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și acceptarea acesteia de către constituțiile lumii, s-a făcut un alt pas important în conturarea constituțiilor actuale.

În acest sens, putem evidenția trei „momente” sau etape relevante privind conținutul acestor legi supreme ale fiecărei națiuni. În primul rând, constituționalismul clasic, care s-a născut odată cu Revoluțiile pe care le-am menționat anterior (în principal franceză și SUA). În ele, drepturile cetățenilor erau contemplate din obiectivitate, adică acordau cetățenilor drepturi și egalitate în fața legii: în orice caz, această egalitate era formală, deoarece statul era în principal liberal, adică nu a intervenit în problema echității sociale și a piețelor a jucat un rol cheie. Prin urmare, egalitatea corespundea unei concepții filosofice care avea o corespondență redusă sau deloc cu realitatea.

Cu toate acestea, odată cu constituția Mexicului și cea a Germaniei a apărut o nouă formă: constituționalismul social, între 1914 și 1917. Mână în mână cu consolidarea statului bunăstării, asigură cetățenilor condiții de viață decente, în raport cu dreptul proprietății, dreptul muncii și informațiile încep să fie considerate un bun social. Egalitatea începe apoi să fie ridicată dintr-o concepție subiectivă, în măsura în care este explicit în constituțiile care drepturile statului îi atribuie cetățeanului.

Un alt pas a fost consolidarea așa-numitei „comunități internaționale” începând din 1945 odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite și a Declarației sale universale din 1948 unde sunt proclamate drepturile omului, inerente fiecărei persoane. Dacă într-o țară, constituția sa era legea supremă, cu această nouă formă de organizare mondială, pactele, tratatele și convențiile dintre națiuni la care țara aderă au o ierarhie mai înaltă decât legile naționale.

În secolul al XX-lea, mulți locuitori din țările din America Latină și-au văzut drepturile constituționale încălcate prin diferite lovituri de stat. Pentru a evita astfel de situații, multe constituții au dispoziții care le împiedică și stabilesc pedepse pentru cei responsabili .